SÂNZIANA BATIȘTE

REFERINŢE CRITICE

În periodice:

Stănescu, Nichita, De Felicia, în Orizont, nr. 2, 1981 şi reluat în vol. Fiziologia poeziei, ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, cu acordul autorului, Ed. Eminescu, 1990;

Suciu, Iuliu, Literatură şi artă. Poeţi din Sălaj, în Şcoala noastră, nr. 1, 1993;

Mureşan, Viorel, Scurtă prezentare în Poesis, nr.10-11-12,1994;

Ştefănescu, Alex., Ieşirea din anonimat: Felicia Moşneang, în Flacăra, nr. 25, 1995;

Tudorache, Tatiana, Sub semnul Lupilor, în Vatra, nr. 6,1999;

Boerescu, Dan-Silviu, Felicia Moşneang, Zodia Lupilor, în Art-Panorama, nr. 14, 1995;

Lazăr, Florin, Felicia Moşneang, Zodia Lupilor, în Steaua, nr. 5-6, în 1999;

Arieşeanu, Ion, Miniaturi critice.Sânziana Batişte, Miei de lumină, în Orizont, 17 martie 2000, pg. 25;

Györfi-Deák, György, Despre doine şi dore, în Transilvania Jurnal, 3 martie, 2001;

Borşoş, Mihai, Felicia Moşneang, Zodia Lupilor şi Miei de lumină, în Arhipelag, nr. 1-2,2000;

Evu, Eugen,în EURO OBIECTIV, nr. 29, 19-25 iulie 2002;

Breteanu, Harold, Dulce Arizona sau souvenir din ţara lui ...escu…, în Provincia Corvina, nr.27, 2003;

Daradici, Ladislau, Natură moartă cu suflet de fecioară, în Arhipelag, nr.1-2, 2002;

Györfi-Deák, György, Eternitatea, secundă cu secundă, în Caiete Silvane, nr.9 (33), oct. 2007;

Evu, Eugen, Sânziana Batişte, Păşunile zeilor. Haiku. Les pâturages des dieux, în Provincia Corvina, nr.10 (47), martie 2008;

Rogojină, Lavinia, Sânziana Batişte, Odaie sub cer şi Păşunile zeilor.Les Pâturages des Dieux, în Steaua, nr. 10-11, 2007;

Evu, Eugen, în A treia carte a întâlnirilor. O evumédie încă umană, 2009, Seria CORVINA, pag. 269-272)

Toma, Denisa, Zodia Lupilor, în Vox Libri, nr.1(22), 2012; Portret de doamnă cu anemone, în Vox Libri, Nr. 2 (23), 2012;

Daradici, Ladislau, SÂNZIANA BATIŞTE (sau despre cum se naşte poezia), în Semne, 1-2-3-4/ 2012 (53-54-55-56), Sub semnul Zodiei Lupilor, asmuţitele cuvinte… (sau «spusul, nespusul din graiuri…»), în Noua Provincia Corvina, Nr. 63, 2012); Porţile Cuvântului, VATRA VECHE, nr. 8/ 2014; Sub auspiciile luminii, poemul sărbătoare, în Vox Libri, nr. Nr. 4 (37), 2015, şi în volumul Rezervor. Despre frumuseţea imaginaţiei poetice, ed. eLiteratura, Bucureşti, 2017, IARBA MELANCOLIEI PÂRJOLINDU-ŢI SUFLETUL (sau pe urmele „doritului, blândului prinţ”...), în Algoritm literar, nr. 6, 2012 şi în volumul Rezervor. Despre frumuseţea imaginaţiei poetice, ed. eLiteratura, Bucureşti, 2017, Jurnal de supravieţuitor (sau despre proza Sânzianei Batişte), în Vatra veche, nr. 6, 2017, SÂNZIANA BATIŞTE SAU DESPRE POEMUL VERTICAL în POEZIA, nr. 4, 2017.

Remus V. Giorgioni, Sânziana Batişte, Zodia lupilor/Le signe stellaire des loups, eLiteratura, în Actualitatea literară, nr. 77, nov- dec.2017

 

În volume:

Studii critice:

Toma-Damşa, Maria, Atentat la lectură (eseuri, analize, sinteze), Biblioteca Provincia Corvina, Hunedoara, 2004;

Damşa-Toma Maria, Sclipiri hunedorene de har, Ed. Emma, 2013;

Daradici, Ladislau, Rezervor. Despre alcătuirea poemului (format electronic şi tipărit), Ed. eLiteratura, 2016;

Daradici, Ladislau, Rezervor. Despre frumuseţea imaginaţiei poetice (format electronic şi tipărit), Ed. eLiteratura, 2017.

 

Monografii de autor:

Daradici, Ladislau, Candoare şi exil în poezia şi proza Sânzianei Batişte. O monografie, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011; ediţia a doua, completată, în format electronic şi tipărit, Ed. eLiteratura, Bucureşti, 2015;

 

Dicţionare şi monografii:

Razba, Maria, Personalităţi hunedorene. Oameni de cultură, artă, ştiinţă, tehnică şi sport (se. XV – XX), Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Emia, Deva, 2004; Bălaş, Lucia, Bodiş, Otilia, coordonator Florica Pop, Oameni de seamă ai Sălajului. Dicţionar biobibliografic,Editat de Biblioteca Judeţenă Ioniţă Scipione Bădescu, Sălaj,vol. II L-Z, Zalău, 2006;

Nemecsek, Ştefan, Literatura hunedoreană (de la începuturi până în prezent, Vulcan, 2008;

Neag, Romulus, Monografía Municipiului Brad, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Deva, 2009;

Crăciun, Victor şi Crăciun-Costin, Daniela, 1500 scriitori clasici şi contemporani. Un dicţionar bibliografic esenţial, Ed. Porţile Orientului, Iaşi, 2010;

Crăciun, Victor şi Crăciun-Costin, Daniela, Dicţionarul Scriitorilor români de azi (din România,Basarabia, Bucovina de Nord, Banatul sârbesc, Europa Occidentală, Israel, America), Ed. Porţile Orientului, Iaşi, 2011;

Bălaş, Lucia, Bodiş, Otilia, coordonator Pop Florica, SĂLAJ - Oameni şi opere. Dicţionar biobibliografic, Biblioteca Judeţeană „I. S. Bădescu”, Ed. Dacia XXI, Zalău, 2011;

Cătunescu, Heliodora şi Cătunescu, Carmen (coordonatori), Literatura română. Dicţionarul autorilor români contemporani (D.A.R.C), Ed. Arial, 2013;

Petraş, Irina, Scriitori ai Transilvaniei. Dicţionar critic ilustrat. 1949–2014, Editura Eikon, 2014, Cluj-Napoca;

Colectiv, Judeţul Hunedoara, Monografie. Volumul 5 (personalităţi hunedorene), Casa de Editare Emia, 2015;

Biblioteca Judeţeană I. S. Bădescu, Sălaj, SĂLAJ – OAMENI ŞI OPERE. Dicţionar biobibliografic, Zalău, 2017.

 

În reviste şi volume electronice:

Györfi-Deák György, Despre doruri şi doine, în Lampa de veghe:

https://archive.org/details/Gyrfi-dekGyrgy-LampaDeVeghe

Cuc, Melania, Scriitorii de acasă: Sânziana Batişte – Jos Peruca!, în revista electronică Agero-Stuttgart: http:/www. agero-stuttgart.de

Toma, Denisa, Portret de doamnă cu anemone:

https://docslide.com.br/documents/denisa-toma-portret-de-doamna-cu-anemone.html

Toma, Denisa, Zodia Lupilor, Vox Libri, nr.2 (22), 2012:

http://www.bibliotecadeva.eu/repere/b/biblio/vox/vl_22/vl_22.html#p=81

Toma, Denisa, Portret de doamnă cu anemone, Vox Libri, nr. 3 (23), 2012:

http://www.bibliotecadeva.eu/repere/b/biblio/vox/vl_23/vl_23.html#p=82

Toma, Denisa, Zodia Lupilor:

http://www.bibliotecadeva.eu/repere/b/biblio/vox/vl_22/vl_22.html#p=81

În emisiuni radio:

Marica, Valentin, Carte radio de poezie, în emisiunile: VITRALII, din 1 sept. 2011 şi VITRALII, din 8 martie 2013, www.radiomures.ro

 

Comentarii critice (selectiv):

 
        Versul frumos e o duminică a muncii. Mâna ce-l scrie e asemuitoare limbii ce-l vorbeşte. E gâtul lebedei. Gâtul lebedei seamănă cu trupul lung al plopului. Este atât de lung, de prelung, încât el nu este de spânzurat; laţul razei de stea îl sărută.

(Nichita Stănescu, De Felicia, în ORIZONT, nr. 2, 15 ianuarie 1981 şi reluat în vol. Fiziologia poeziei, ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, cu acordul autorului, Ed. Eminescu, 1990;)

***

Felicia Moşneang este o entuziastă […] Modul complicat şi incert în care se produce afirmarea ei nu o descurajează. Se bucură de puţina (nedrept de puţina) atenţie care i se acordă şi nu se supără când constată că este ignorată. Schiţa „Marginea” are anvergura epică a unui roman şi intensitatea lirică a unui poem. În câteva rânduri autoarea face vizibile, ca la lumina unui blitz, figurile mai multor personaje, fiecare cu destinul său […]

(Alex. Ştefănescu, Ieşirea din anonimat: Felicia Moşneang, în FLACĂRA, nr. 25, 1995

        Reluarea poeziilor din volumul de debut, Zodia Lupilor, apărut la Casa Cărţii de Ştiinţă, în acest an, în ediţie bilingvă, română-maghiară, cu acelaşi titlu, are valoarea de reluare sugestivă a unei definiţii a destinului poeziei, a destinului poetului. O definiţie dureroasă, ce nu exclude damnarea, penitenţa, jertfa, primite, privite trezitor – cum ar spune filosoful – pe „pagină albă”, numită de poetă „vama mea de taină”. Fiinţa e despicată în coborâşuri şi suişuri, în suferinţă şi înălţare, nerenunţând la un continuu al poeziei. «Desenez iar pe viaţa-mi cuvinte», scrie poeta în Râsul de-nvingător. Eul poetic e purtător de semn sisific sub ameninţarea fiarei în alergare, a unui timp hain, opac, al însingurării: „mă rostogolesc printre pietre/ în urechea nepăsătoare/a universului”. Poeta se identifică cu trupul şi spiritul cuvântului. Cu evlavie reface gestul purificator al botezului la „Porţile Cuvântului”: „M-am spălat din cap în călcâie/cu zeamă de cuvinte-amăruie/ În loc de veşminte/ cuvinte/ cuvinte”. Spaimă, freamăt, noapte, ochiul îngheţat, coşmarul, inima goală, orologii ce plâng, unghi de întuneric, rădăcini sângerate, poem „în mijlocul lumii arzând”... Vocabule, imagini, stări ale recluziunii, ale împovărării fiinţei în dureroasa-i cântare: „Pomule-n mijlocul lumii arzând/ eu/ţie/ cine îţi sunt”. Poeta, prinsă în inevitabilul contingent, nu încetează să prefigureze timpul eliberării, al înălţării în timpul celest: „mai sus suflete/ mai sus/ unde nici om/ nici fiară”. Este tărâmul ce urmează „urcării muntelui” (ca să folosim o imagine din lirica Ilenei Mălăncioiu). Lumea fiarei, orbirea (cuvântul „orb” este des folosit), va fi lumea duhului. „Poemul acesta respiră” – scrie poeta. Desigur, poemul izbăvitor, cel ce va uni „respirare cu respirare/ în aburul sfânt al cuvântului”, ducând înspre creşterea luminii. Volumul este încadrat ingenios între două imagini poetice (le-am numi „tămăduitoare”). Arderea eului poetic din Zodia Lupilor este prefaţată de imaginea poetei ce ridică ritualic poezia sufletului (“sufletul” este, de asemenea, un cuvânt des folosit) înspre nemărginire: „Braţele străvezii-mi întind spre zare/ ţinându-mi sufletul pe palme, sus”; şi imaginea de încheiere, ludică, ce pare aparţinând unei cărţi destinate visului, candorii, copiilor («Cum mă joc c-un pui de lup»), sublimare a suferinţei, prin naşterea tărâmului «fără jale», cu «pace netulburată» şi «ziduri preacurate». Este „o altă cetate”, cea a nemuririi, aşezată pe inefabilul poeziei. Povestea magului călător prin stele e spusă din nou.
(Valentin Marica, Carte radio de poezie: Fericiţi cei ce cinstesc lumina! din emisiunea VITRALII, 1 septembrie 2011)

Poezia Feliciei Moşneang e una ce „decorează” un interior ce stă sub semnul unei melancolii de toamnă târzie, în odaia ce seamănă cu un „fulg uriaş”, tânjind spre lumină, înconjurată de „fierăstraiele morţii”. Se compune sub acest demonism al luminii şi umbrelor o sensibilitate aparte a unei poezii feministe, în care singurătatea şi visarea, iubirea şi spectrul morţii, un soi de bovarism ce atinge fiinţa, trimit înspre o imagine a unui alt spaţiu ce trebuie cucerit. Volumul Feliciei Moşneang convinge chiar la debutul lui prin claritatea expresiei şi sinceritatea scopului propus, acela de a face poezie, de a se confesa în faţa unei oglinzi imaginare, de a avea tăria de a spune „eu” unei instanţe ce îşi va fi mereu egale. Cartea pe care o avem în faţă stă sub o altă zodie decât cea propusă de autoare, şi anume a talentului poetic ce îşi va urma, cu siguranţă, drumul său ascendent.

(Florin Lazăr, Felicia Moşneang: Zodia Lupilor, în STEAUA, nr. 5-6, 1999)

 

Venind din tradiţia romantică şi situându-se în descendenţa „hemografiei” stănesciene, Felicia Moşneang vede procesul de creaţie ca pe unul de combustie şi sacrificiu. Jertfa i-mediată a poetului devine o replică la sacrificiul cristic, ea fiind, totodată, şi un element compensator al desacralizării lumii şi al dispariţiei lui Dumnezeu: „Ascuns în poruncile tale/ Din veac în veac te arăţi” (Ascuns în poruncile). „Dezamăgirea” divină se trage din eşecul înseşi misiunii cristice, de zădărnicia ei fiind convins chiar Isus, „prefăcut în icoană/ ferecată în pietre scumpe” (Crist). […] Sacru va fi de-acum albul paginii, Cuvântul va fi „preasfântul” la tronul căruia poeta se închină înăbuşindu-şi un hohot de plâns. Momentul iluminării, cel în care „gura încetează a mai fi „rece” iar ferestrele se deschid spre „Templul ierbii/ Şi verdele/ Paznic de mătase al îndrăgostiţilor” (Treceam) e răspunsul rugăciunii adresate La porţile Cuvântului. Beneficiarii sacrificiului vor fi însă „ceilalţi”, ”ei”, tocmai cei faţă de care poeta se ştie diferită. Poezia e cea care ia contact direct cu cititorii, nu poeta: „Ci eu mă târam în cioturi de aripe/ Ci eu orbeam şi muţeam / Şi disperam/ …/ Ci eu eram sarea/ Pe – masa – ospeţelor – voastre.” (Sarea). Printre lamentaţiile […] derivate din privaţiunile unui destin stigmatizat, sub semnul Lupilor, răzbate totuşi orgoliul harului, al „alesului” menit unui traseu excepţional [...].

(Tatiana Tudorache, Sub semnul Lupilor, în VATRA, nr. 6, 1999)

 

Stări meditative, situarea eului în universul înconjurător, raţiunea de-a fi, prin iubirea atotstăpânitoare, iată motive pentru jubilaţii ale acestei lirici feminine, a unei poete din nordul transilvan, Sânziana Batişte (născută Felicia Moşneang), care profesează meseria de dascăl. Poezia ei aduce în întregime după sine o melancolie luminoasă, dar fără a sentimentaliza. Cu tristeţi care nu se învecinează niciodată cu deznădejdea, ci care se statornicesc într-un cuprins al calmului hieratic. Nici iubirea neîmplinită nu devine, până la lacrimi, dramă. Nici singurătatea nu ajunge în vecinătatea tragică a durerii. Totul rămâne la un hotar al liniştii, al împăcării de sine. [...] Nimic violent aici. Nimic crispat. Totul, stăpânit, până şi durerea trebuie netezită cu gesturi liniştite. Poeta nu e, totuşi, o glacială. Sub aerul ei hieratic, statuar, bănuieşti frisonul unui suflet simţitor. Iar dacă ea pare totuşi abstrasă, aceasta se face doar din faţa unui real agresiv şi din preajma momentelor prea arzătoare ale existenţei. Trăirile, de aceea, plutesc într-un vag, ca şi pornirile fiinţei, care nu participă, prin sânge şi carne, cu toate simţurile, la elogiul sau la biciuirea vieţii. Şi, totuşi, poezia aceasta dă senzaţia şi pulsul vieţii. Dar a uneia săvârşită într-o zonă de o puritate exanguă, hieratică, unde oficiază, parcă, o poetesă cu gesturi sacerdotale la miracolul existenţei sentimentelor. […]

(Ion Arieşanu, Miniaturi critice. Sânziana Batişte, Miei de lumină, în ORIZONT, 17 martie 2000)

***

[…] Doine şi dore şi-a propus să grupeze „o parte dintre poeziile scrise în manieră folclorică între anii 1969 – 1989”. […] Din punct de vedere tehnic, ni se oferă o pistă falsă, rare sunt stihurile în metrică populară, cu versuri scurte şi rime împerecheate:”Pe un drum fără drum/Pe-o cărare de fum/Printre văi fără căi/Plânse ochilor tăi/Peste munţi de abis/Tremurând în iris/M-ai trimis/M-ai trimis/Spre un templu închis” (Pe un drum). […] Joncţiunea cu înţelepciunea populară are loc undeva mult în profunzime, în spiritualitatea poeziei:”Grăuntele de nisip/ Munte e/ Suflet când are/ Respirare/ Şi-o taină ferecată-n sine/ Cum ferecatu-te-ai tu pe tine/ În desperare”(Grăuntele de nisip). Mai mult decât doinele, dorele, fiicele dorului, sunt cântece de jale. Precum doinele sunt doinite, dorele, iscate din durele rădăcini înfipte în ţărâna din care am fost plămădiţi, adâncite până ce dor, se doresc dureros, transformând durarea în durată, aducându-ne aminte de mitul estetic, de soţia meşterului cel mare, cea zidită în temelii. Coperta cărţii înfăţişează o siluetă îngenuncheată la rădăcina unui arbore, al cărui trunchi este cuprins într-o îmbrăţişare deznădăjduită. […]

Volumul de „Doine şi dore” ne-a fost oferit de poetă la despărţire. În curând, Felicia Moşneang va redeveni fata din Brad, lăsându-ne doar dorele s-o dorim şi, în locul lacrimilor de răşină, trei perle de chihlimbar.

(Györfi Déak György, Despre doruri şi dore, în TRANSILVANIA JURNAL, 3 martie 2001)

[…] Miei de lumină cuprinde 70 de poeme în vers liber, fiind cartea girată de editura prestigioasă a lui Valentin Taşcu, Clusium. Apelul iniţial (şi iniţiatic!) la metafora Bizanţului se extinde, laborios şi delicat, pe „vitraliul” liric al cărţii.

Melodioasă, rostirea poetică sporeşte cantabil, pe registrul uşor blagian al sacrului re-extras din profan (istorie), în poeme egale, ca „trepte suave/ pe care sufletul păşeşte, înfrigurat/ spre pajişti eleusine...” Sânziana Batişte defineşte arta poetică drept stare primordială, indestructibilă, una a bucuriei.

„Eu inventam Bucuria/ Eu duceam viilor şi morţilor apă/ (În ulciorul de mine gândit/ echilibrul lumii să-ncapă”. Aşadar un hieratism calm, profund, ancestral reînfloreşte în frumoasa metaforă a „ulciorului gândit”. „Dăruită cu credinţă/ şi mai presus de toate/ cu Graiul”, poeta brădeancă avea să urmeze acel ritual magic în care, răsplată de beatitudine, „fierbinte e numele zeului/” în gura copilului. Jocul poetic este jocul copilăriei paradiziace, pridvorul sacru al iluminării, poemele fiind instrumentaţia ceremonialului. Metafora mieilor de lumină conţine şi dezvoltă o hermeneutică a religiozităţii de tip străvechi, precreştin, suind grav şi oarecum sever în revelaţia misterului triadic, al simbolului: „sacrificiul” (mielul) şi „lumina” (divinul).

În Doine şi dore (CLUSIUM, 2001), poeta confirmă şi accentuează elevat o vocaţie a originii spaţio-culturalo-religioase, pe un registru extras din melosul folcloric, reproiectat stilistic în modernitate: „Întoarcerile noastre-n puritate/ Prin cloacă, mâzgă şi deşertăciune/ Şi întunericul/ Şi ceaţa ca un fard/ Noroiul timpului domnind bastard –/ Ci peste toate/ Limpedele nard/ Ce – spunem–şi–ce–nu–se–poate–spune// Sub stele picurând eternitate.”

Delicată şi solemnă, fără ostentaţie, rostirea orfică a poetei brădence trăieşte în orizontul apropiat prin revelaţie teopoetică, „supliciul de a îndura tandreţea”, pe diafane dar şi mai dense tonuri, invocând taumaturgic  basmul amăgitor cu/ Pasărea fericirii”, ştiind că „Luminez acuma/ Mâine nu mai sunt...” Iar acea lumină, care ni se mărturiseşte, este cu atât mai dăruitoare de sine şi sieşi.

(Eugen Evu, în EURO OBIECTIV, nr. 29, 19-25 iulie 2002)

[…] Cele nouăsprezece proze din Dulce Arizona, cu excepţia ultimei povestiri (Alexlandia), au fost scrise înainte de 1989, dar în ciuda acestui fapt, nu au pierdut nimic din savoarea şi valoarea lor literară. Un iubitor al epicului dur ar putea rămâne descumpănit de aceste excepţionale demonstraţii de inteligenţă şi sensibilitate, de profunzimea introspecţiunii şi neţărmurita răbdare şi dragoste cu care autoarea se apleacă asupra personajelor sale, suflete sensibile, suflete-fluturi în vulnerabile zboruri de-o clipită, urmate de aceeaşi ezitare şi teamă dintotdeauna, cu desluşirea esenţei/ tainei celor mai banale lucruri, în căutarea unei raze de speranţă, a unui reazem şi refugiu din calea poverii existenţiale.

„Intimităţi” ar putea fi subintitulate aceste fine colaje de suflet feminin imortalizate pe albeaţa hârtiei aidoma unor vulnerabile şi delicate aripi de fluture zbătându-se fără încetare. O limpezime rară a expresiei, o pogorâre în adâncul aceluiaşi suflet surprins în multiplele-i ipostaze, portrete sufleteşti de o remarcabilă expresivitate, fraze cizelate până la armonia perfectă dintre trăire, idee şi cuvânt – iată câteva coordonate ale acestor scrieri care nu-şi vor pierde nicicând prospeţimea. De la schiţarea unor stări de prea delicată aşteptare, ori fotografii ale penibilităţii, până la poemul în proză, Sânziana Batişte e o excelentă observatoare a sufletelor delicate, rămase parcă dintr-un alt timp, apus, în această lume insensibilă, agresivă şi lipsită de speranţă. Demnitate nesfârşit de multă demnitate în aceste proze delicate ca foşnetul mătăsii, de un echilibru desăvârşit şi, în acelaşi timp şi o rafinată peisagistică a naturii umane. […] Totul este perceput cu o rară fineţe, trăit la o maximă intensitate, cele două realităţi, cea lăuntrică şi cea exterioară, se întrepătrund, rezultând un tablou profund şi complet al aventurii existenţiale a personajelor. [...]

(Ladislau Daradici, Natură moartă cu suflet de fecioară, în ARHIPELAG, nr. 1-2, 2002)

 

Trecând de la poezie la proză scurtă, fără a păstra nicio contaminare formală sau de substrat, brădeanca Sânziana Batişte e o surpriză plăcută şi în „Dulce Arizona”, corolare de proze scurte îmbibate de o dominantă parabolă: lumea meschină, aplatizată, sinistră, a ultimului deceniu ceauşist, cu spectru central pe pseudo-telectualii clonaţi ideologic şi tipologic.

Îndeosebi schiţele autoarei brădence fac deliciul unei lecturi de crochiu satiric, amar, caustic din „microclimatul” dăscălimii reciclate şi recicălitoare (...) dogorind mistic la (în) ”lumina directivelor”. Prozele Sânzianei Batişte sunt scrise înainte de 1989, astfel că avem un savuros insectar al sforarilor care au intoxicat (şi o vor mai face până la pensie?) ceea ce deja familia incubase, în societatea semi-militarizată de „ieri”. În acest sens, textele din „DulceArizona”, dar mai ales „Accente”, sunt mici capodopere de „eşantioane” sado-masochiste analizate cu fineţe necruţătoare de autoare. Genul scurt îi prieşte autoarei just apreciate de sarcasticul ironist Alex Ştefănescu şi de (…) editorul cărţii, Valeriu Bârgău (...) Sunt derulate mostre tipice relevante, cu predilecţie din meschina şi terna „civilizaţie” gonflabilă a „evoluţionismului” care „a pătruns şi la noi”, în genul emblematic al unei „Madam Căciulă – intelectuală”, cu carte de vizită.

Sfertodocşii, anxioşii entuziaşti, îmburicaţii dăscălimii şi cloneria rezultată în „pepiniera” viitoarelor cadre de nădejde, sunt excepţional de bine prinşi în numeroase schiţe. Massificarea, cu scabroasa ei limbă de lemn, reductivă, idiotizantă, sunt criticate sever, memorabil, inteligent. Regăsim fenomenologic în carte ceea ce, de fapt, nu a pierit după 1989, ci s-a disimulat tenebros, s-a redistribuit pentru multă vreme, în chiar structurile societăţii cripto-ceauşiste. Dedublările, duplicitarismul, mediocritatea, însă unele cu etichetă „telectuală”, sunt tumorale, maligne, iar autoarea operează abil cu bisturiul unei psihanaliste de vocaţie. („Darwin”, „Accente”). Edificatoare în sensul citat Darwin e perla cărţii. Evident, avem în faţă o carte autentică a literaturii de sertar, una relevantă. Alarma mesajului cărţii e clară, deoarece „faptul că evoluţionismul (citeşte şi ateismul reciclat la procedeul „crucea cu limba”) pătrunsese şi-n clasa lor nu părea de natură să le schimbe obiceiurile” (pag. 23). [...]

(Harold Breteanu, Dulce Arizona sau souvenir din ţara lui „escu”, în PROVINCIA CORVINA, anul 7, nr. 27, martie 2003)

[…] Iată că, în 2007, poeta a revenit în prim-plan cu două noi volume, de facturi diferite: Odaie sub cer şi Păşunile zeilor/ Les pâturages des dieux, ambele publicate la Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj. […] Odaia de „sub cerul infinitului netimp” cuprinde trei secţiuni, în fapt, ilustrările a trei stări de spirit: deznădejdea – Târziu, cuvintele; redobândirea încrederii – Edicte; puterea de a înfrunta – Odaie sub cer: „Nu te mira/Străine//De opaiţul ce arde veşnic/La casa mea/De faţa mea albă/De ochii stălucitori – /Priveşte mai bine/Cum se-ntorc iarăşi din lume/Copilele mele/Speranţele” (Nu te mira). În fapt, eşantionarea e oarecum convenţională, volumul are o structură stilistică spiralată. Se reiau aici, uneori pe un plan superior, teme procedee şi ritmuri exersate în apariţiile anterioare. Autoarea pare că se lasă ademenită de joaca dorelor: „Ploaie de şoapte/Ploaie de noapte/Ploaie de ploi/Dezlănţuie-te în noi/” (Dans – sfâşiere). Iată aici bucuria dansului, a feminităţii seducătoare, premisa extazului. Mişcarea, ritmul, legătura dintre cer şi pământ (ploaia) generează arta şi împlinirea, sensul suprem. [...]

În volumul bilingv (româno-francez) de poezie haiku Păşunile zeilor/Les pâturages des dieux obsesia temporalităţii, vag marcată în cartea precedentă, capătă proporţii şi o însemnătate covârşitoare. Din aparenta nemişcare a eternităţii, topos gravitaţional şi piedică naturală greu de sesizat pe parcursul goanei noastre dintru naştere întru dispariţie, Sânziana Batişte desprinde un întreg evantai de durate, de la zbaterea clipei până la roata anotimpurilor: timpul bălteşte, timpul dospeşte, devine un zaţ al vremii, pulsează sub zăpada grea la Dupăpiatră.

Haiku-ul, floarea spontană a contemplaţiei, presată în grila celor trei versuri, cu metrică 7-5-7 silabe, cere o raportare obligatorie la mersul vremurilor. Cinstind tradiţia japoneză, poeta îşi împarte volumul în sferturi ca să parcurgă întregul ciclu vital al geosferei. […] Grupajul sezonier se încheie cu instantaneul diafan al omătului spulberat, umbră a licornei, imagine de început şi de sfârşit a paginii goale, liman al realităţii, dincolo de care imperceptibilul şi imaginarul ne transportă în sânul unei fiinţări pure, transcendentale. În clepsidra durată de pana poetei, notaţiile fugitive de surprindere a eternului din cotidian constituie tot atâtea grăunţe cristaline de cuarţ trecute prin strunga sticlei amorfe.

(Györfi Déak György, Eternitatea secundă cu secundă, în CAIETE SILVANE, Anul III, nr. 9 (33), octombrie 2007.

 

Prozatoare de talent dar şi poetă sensibilă, brădeanca Sânziana Batişte abordează, cu simţul special al haijinului, haikuul. O face în româneşte şi echivalând în franceză. Cartea ei este un aranjament delicat, o ikebana care valorifică şi astfel valenţele delicate ce transpar din prozele ei deloc nostalgice, evocatoare şi cu simţul umorului. […] Genul nipon îi vine poetei ca o mănuşă de grădină. Micile bijuterii lirice au ceva autumnal dar şi crepuscular, de trandafiri ce ard încă în toamna târzie. „Profondeur ardente d’un ésprit subtil modelé en épreuves. Vitraux sanglés en cadre de fer de la douleur.” (Maria Vârcioroveanu, Ploieşti, 2006). Într-adevăr, florile se uită printre grilaje, iar inima are un ochi mistic în centru.

(Eugen Evu, Sânziana Batişte, Păşunile zeilor. Haiku. Les pâturages des dieux, în PROVINCIA CORVINA, nr.10 (47), martie 2008)

 

Sânziana Batişte face parte din rara categorie a poeţilor care văd frumuseţea şi armonia în toate cele ce sunt, dar, pentru care, cu atât mai dramatică devine singurătatea trăită în «zodia lupilor» […] Poeta se mişcă pe registre stilistice şi tematice variate, dovedind în toate siguranţă, capacitate de esenţializare, forţă expresivă.

(Iuliu Suciu, în vol. Poeţi sălăjeni, Editura SILVANIA, Zalău, 2007)

 

[…] Într-unul din culoarele cele mai agitate ale vieţii culturale, cel al literaturii, profesoara de română din oraşul Brad ni se dezvăluie prin arta ei poetică pe un răboj al confesiunii înfiorate metafizic, în cuvânt subţiat şi cizelat cu migala olarului de Obârşa… Nu departe geo-spiritual de Lucian Blaga, rezonanţe cu spaţiul ondulatoriu deal-vale ritmează cumva cosmicitatea cu o rostire „de vrajă”, modern-incantatorie, atât „paşii profetului”, cât şi ai „Marelui Anonim”: umbletul prin lume al Poesiei, facerea şi rostirea ei către lume, ori „tulnicarea poesiei” se reumplu ca Gest de ritualul magic al „citirii semnelor” şi al dialogului cu divinitatea, cu sinele – spre a ni se frânge ca pâine a inimii şi nouă. Mai ales în modalitatea lirică implicită, Sânziana Batişte exprimă patosul şi dolorismul ardelenesc, în stil inconfundabil şi parcă sub un con de umbră al unei cosmice stigme, baladesc-mioritice, iar bipolaritatea celuilalt mit „întemeietor”, manoleic, cumpăneşte liric o cunoaştere de tip filosofic, prin decantarea poetică. Mitopoetic, Sânziana Batişte pare a focaliza – atitudinal vizionar – paradigma cioraniană a existenţei tragice. Un „genius loco” al stigmei Craiului Munţilor Avram Iancu, al memoriei îngreunate de propria-i mitologie nu departe de poetul-filosof de la Lancrăm. […] Feminismul liricii ei, contrapunctică asprimii prozelor scurte, retro-proiecţii dramatic-sadice ale însuşi prozaismului „epocii” în care profesorul era trimis la câmp să culeagă porumb pentru export, înjosit şi astfel, sunt cele două aripi, cea inefabilă şi cea îngreunată, bolnavă, a unei păsări astfel purtate, totuşi, în văzduhul unui spaţiu-dat, ancestral, după condiţia existenţială traumatizată, poate întru vindecare, de „istorie”… (A profesat în învăţământ, acum trăind retrasă în abia întrevăzute „hieroglife” ale hologramei textului oglindind Metatextul – ca să parafrazăm un poem al ei). […] Hölderlin spunea: „E lung Timpul/ Dar ce este adevărat / se întâmplă”…

Timpul este marele demiurg, ci nu simpla moarte… Sânziana Batişte este mai mult decât ar şti aproape, prin autenticitatea, prin valoarea literaturii ei, chiar dacă anii s-ar troieni acolo mai altfel, în munţii care „aur poartă”, noi cerşind „din poartă-n poartă”… Arderea ei prin cuvântul poetic este desăvârşită. Inefabilul, imponderabilul, îmbrăţişate sub auriu sclipăt de aure, uneori fisurate... însă noima este ceea ce aş numi „o suferinţă a vindecării” […]

(Eugen Evu, în A treia carte a întâlnirilor. O evumédie încă umană, 2009, Seria CORVINA, pag. 269-272)

***

[…] Poetă dar şi prozatoare cu un acut simţ artistic, reuşeşte să decupeze din lumea înconjurătoare fresce de istorie cotidiană, pe care le face să vibreze de emoţie sub harul său scriitoricesc. O mostră dintr-o astfel de pagină literară este şi Jos Peruca! – o proză efervescentă, cu tentă umoristică la prima vedere, dar care musteşte de preaplinul cotidian, de viaţă. Rafinată, atentă la detalii, Sânziana Batişte este autorul pe care dacă l-ai citit din întâmplare, îl cauţi apoi prin librării.

(Melania Cuc, Scriitorii de acasă, în AGERO – Stuttgart, martie 2010 (http://www.agero-stuttgart.de)

***

Am primit ultimul volum de poezie al Sânzianei Batişte într-o după-amiază de toamnă, cu neguri şi frunze stârnite de vânt. L-am deschis, am citit prima pagină, apoi a doua, a treia, şi nu m-am oprit până la ultimul vers, până când l-am însoţit pe puiul de lup în cetatea cu ziduri preacurate. [...] Dincolo de fiorul poetic cu care m-am împărtăşit la citirea fiecărui vers, am fost fascinată de oglinda perfectă pe care am aflat-o în versiunea maghiară a poeziilor. Tălmăcirea, dificilă şi plină de capcane viclene, i se datorează Simonei Györfy, poetă şi traducătoare, perfectă cunoscătoare a celor două limbi, deloc uşoare, deloc înrudite, dar contopite acum graţie poeziei. Limba română pe care Sânziana Batişte o mlădiază este atât de bogată, cuvintele sunt aduse din străfundurile veacurilor şi se leagă cu adevărat într-un „şirag de piatră rară”, încât a tălmăci în altă limbă un text profund de dificil, atât de esenţializat mi s-a părut o întreprindere de-a dreptul temerară. Dar toate imaginile poetice, toate izvodirile de cuvinte create în limba română le-am aflat, prin urmare, în limba maghiară, fără să se fi pierdut nicio fărâmă din universul liric al poetei Sânziana Batişte. Desluşirea sensurilor fiecărei poezii nu este deloc lipsită de trudă, poeziile nu sunt o lectură facilă, ci ele impun un efort intelectual, o imersiune în universul filosofic, în abisurile sufleteşti atât de greu de investigat. Fiecare poezie a Sânzianei Batişte este o provocare, este o chemare la depăşirea hotarului părelnic dintre lumi, la trecerea prin „vama dintre exprimat şi inexprimabil”, cum scrie Tatiana Tudorache pe coperta a IV-a a volumului. Cuvintelor li se află sensuri noi, li se redescoperă înţelesurile ancestrale, demult uitate şi readuse la viaţă prin har poetic pentru că Sânziana Batişte le dresează asemenea unui magician al al vorbelor şi ceea ce rezultă se numeşte poezie pură. Un singur exemplu, poezia „Naştere”, care mi se pare a fi ars poetica pentru Sânziana Batişte: S-adapă harul meu/domol şi blând/ca bivolii, din apă/ Şi mâlul naşte nuferi de lumină/ Vorace e privelişte divină/ ce m-abătu/ Şi sfâşiindu-mi straiele de tină/ murindu-mă vieţii/ Mă născu.

Aflată “la Porţile Cuvântului”, Sânziana Batişte s-a împărtăşit din întregul tezaur ascuns şi vădit, al slovei de început, emoţiile transmise făcând parte din fiorul veşnic al poeziei în stare absolută. Iar traducătoarea Simona Györfy a dezminţit fără drept de replică zicerea „traduttore, traditore”, care în cazul ei este cu totul inoperantă.

(Denisa Toma, Zodia Lupilor, în Vox Libri, Nr.1 (22), 2012

 

        [...] Undeva (în România), cândva (în secolul XX), o femeie îşi trăieşte cu demnitate viaţa, expediind, din când în când, scrisori... Este vorba despre câteva zeci, poate chiar sute de epistole care pot motiva şi ţine în viaţă un om, într-o lume în care alţii îţi controlează destinul, îţi aleg locul de pe hartă unde trebuie să trăieşti şi să munceşti, în cele din urmă condiţionându-ţi nu doar existenţa, dar chiar şi iubirile, însăşi speranţa.

Astfel, scrisorile devin o iluzie a neglijării distanţelor, o punte spirituală între oameni siliţi să trăiască departe unii de ceilalţi. Un remediu împotriva singurătăţii, am spune. O cale de supravieţuire... Din când în când însă, din prea mult suflet şi din prea multă candoare, această profesoară cu un spirit de o rară nobleţe îşi însoţeşte epistolele cu desene şi versuri...

Dar să ne reamintim că totul se petrece în a doua jumătate a secolului trecut, când nu exista Internet ori telefon mobil, când scrisorile se redactau în tihnă, pe ciorne, fiind revăzute, corectate, rescrise şi, în cele din urmă, expediate prin poştă. Uneori ajungeau cu întârziere la destinaţie... Apoi, într-o săptămână, două, puteai avea şi răspunsul... Într-o lună, puteai expedia până la două-trei scrisori, dacă avem în vedere comunicarea dintre două persoane. [...]

Într-o povestire intitulată Darwin, publicată în volumul Dulce Arizona, personajul Dora – profesoara de limba română – asistând la o lecţie deschisă, după inepţiile şi idioţeniile înşirate elevilor de profesorul propunător – însuşi directorul şcolii -, are o reacţie interesantă, adresându-se în şoaptă unei colege, în versuri: „Călătorim, călătorim, ah, unde mergem? De unde venim?”

Fără nicio încercare de generalizare, cred că exemplul este cât se poate de relevant pentru a înţelege geneza poeziilor Feliciei Moşneang, cea care avea să devină, odată cu publicarea celui de-al doilea volum, Sânziana Batişte.

Aşa se face că, la zece ani de la evenimentele din ’89, la o vârstă la care majoritatea femeilor cochetează cu perspectiva pensionării, Felicia Moşneag se trezeşte faţă în faţă cu o adevărată operă poetică – tot ce a creat de-a lungul a peste trei decenii – şi, în lipsa altor preocupări, încearcă (aşa cum îi stă bine unei profesoare de limba şi literatura română) să instaureze ordine în această „dezordine” existenţială, în acest jurnal liric fragmentat în zeci, sute de secvenţe; este momentul în care Felicia Moşneang încearcă să-i dea propriului destin un sens, astfel făcând posibilă naşterea poetei Sânziana Batişte.

Însă dincolo de această frumoasă poveste existenţială şi puţinele informaţii oficiale privind biografia poetei, cine este Maria-Felicia Moşneang (pe Sânziana Batişte o cunoaştem din poeme)?

Uitându-ne la fotografiile de pe copertele cărţilor publicate (puţinele care au devenit publice), descoperim o femeie frumosă, cu o nobleţe aparte în priviri, învăluită de o aură de mister, venită parcă din nuvelele lui Kate Chopin sau din romanele Virginiei Woolf ori ale Hortensiei Papadat-Bengescu. Iar în ceea ce priveşte toate acele scrisori... Ce conţineau ele? Cui erau adresate?

Cunoştem doar câteva locaţii unde au fost expediate: Cluj, Bucureşti... Dar cine era destinatarul: un iubit sau un prieten, poate chiar acel „sălbatic”, „rătăcitor prinţ”, prezent pretutindeni în poeme, dar niciodată numit? Dar mai contează oare? Important este doar că Felicia Moşneang nu a scris cărţi, practic dăruindu-ne o singură carte. De fapt, a creat un singur poem, este poemul unei existenţe în care regăsim dragoste, credinţă, singurătate, trufie, candoare, durere, dar şi speranţă (sau, mai simplu spus, frumuseţe şi durere). [...]

Nu cred că greşesc considerând creaţia poetei o veritabilă „operă imperfectă”: fiind fragmente de scrisori sau însoţind scrisori, le lipseşte ceea ce le-a generat, felia de viaţă, de bucurie sau durere care le motivează, le naşte, ele neputând fi rupte de realitatea imediată care le-a prilejuit; este ca şi când am citi nişte poeme scrise pe marginea unor picturi (tablouri existenţiale) şi am încerca să le înţelegem fără a avea acces la aceste tablouri.

Marea artă a poetei nu e doar crearea acestor versuri pe parcursul atâtor decenii, ci şi selectarea/ sortarea lor cu scopul închegării acestor volume în care, dacă ai deranja chiar şi „ordinea” poemelor, ai sfărâma întregul, obţinând câteva zeci de creaţii deosebite, dar lipsindu-le numitorul comun, filonul ideatic care le transformă într-un unic, irepetabil poem perfect şi imperfect.

Închei cu un fragment dintr-o scrisoare (nepublicată până acum), adresată de poetă, în septembrie 2008, semnatarului acestor rânduri (este singura scrisoare a Feliciei Moşneang pe care o cunoaştem până în prezent):

Poeziile mele (parţial şi proza) au fost scrisori sau au însoţit scrisori şi desene („semne, însemne alaiuri/ spusul nespusul din graiuri”) într-o corespondenţă „specială” derulată, dinspre cealaltă parte (celelalte părţi), cu mici excepţii, „la cald”, prin revistele vremii (inclusiv, la un moment dat, şi insesizabil pentru altcineva, la poşta redacţiei). Aşa se explică, în parte, şi faptul că n-am luptat pentru a fi publicată. Pe de altă parte era şi orgoliul meu nemăsurat, derivând din certitudinea pe care mi-o dăduse Nicolae Manolescu, în biroul căruia am intrat spontan, cu 4–5 poezii în poşetă, cândva prin 1976: „Poeziile dumneavoastră au forţă şi personalitate.” Numai că atunci când i-am trimis primul meu volum, N.M. nu mai era cel de altădată. A ignorat volumul, m-a ignorat şi pe mine. Normal – pentru Domnia-Sa, anormal – pentru mine.

Înainte de ’89 n-am trecut de poşta redacţiei, excepţie fiind o poezie publicată în „Steaua”, cu un vers stâlcit de ei, o întreagă tărăşenie, o dăduseră cei de la cenaclul Silvania; s-a soldat cu proteste vehemente din partea mea. În timp ce colegii mei de generaţie îşi construiau şi consolidau carierele literare şi sociale, eu îmi trăiam iubirile. Nu spun asta cu reproş, nici cu ironie! Este o simplă constatare. La care pot să adaug că nu regret nimic. Am trăit după sufletul meu.

Şi acum afirmaţia cea mai importantă pentru acest moment: această corespondenţă a mea, din care s-au născut volumele publicate, s-a îndreptat numai şi numai spre Cluj (iniţial, poate încă un an de la terminarea facultăţii) şi spre Bucureşti. Fără excepţie. Scuzaţi-mă pentru aceste destăinuiri, care ar putea fi considerate neavenite! În rest, „totul e scris”, aşadar n-o să recidivez...

Cu stimă,

Sânziana Batişte

Ladislau Daradici, SÂNZIANA BATIŞTE sau despre cum se naşte poezia, în revista SEMNE, nr. 1–2–3–4 (53–54–55–56) 2012 şi în monografia Candoare şi exil în poezia şi proza Sânzianei Batişte, Ed. Clusium, 201, Cluj-Napoca şi, ediţia a doua, Ed. Eliteratura, 2015, Bucureşti)

 

[…] „Există o corespondenţă sublimă între lirica Sânzianei Batişte şi acuarelele lui Luchian – aceeaşi fragilitate şi fineţe a trăsăturilor, aceeaşi delicateţe a trăirii, fiecare poem nereprezentând decât o petală ori o aripă de fluture imortalizată în chihlimbar dintr-un tainic portret interior, clişee disparate ale aceluiaşi întreg.” (p. 52) Nimic nu se mai poate adăuga la aceste cuvinte ale lui Ladislau Daradici. Un lucru, însă, se poate face şi trebuie făcut, pentru că dincolo de această cu adevărat exhaustivă analiză a operei Sânzianei Batişte, se conturează porteretul Omului Sânziana Batişte. Modestie, lipsă de ostentaţie, sinceritate a trăirii, discreţie, căldură. Am impresia că o cunosc pe Sânziana Batişte de când lumea şi sunt sigură că nu are nimic, absolut nimic, din infatuarea, vai, atât de prezentă la unii confraţi ai ei. Nu mi-o imaginez dându-şi aere de vedetă la reuniuni literare, nu bate cu pumnul în mese de redacţii, nu-şi arogă locuri fruntaşe în clasamentele literare atât de efemere. Cititorii ei şi critica literară ştiu s-o aprecieze şi îi simt valoarea. Ladislau Daradici îi vede lirica asemenea acuarelelor lui Luchian La rândul meu, mi-aş permite s-o asemăn pe Sânziana Batişte cu Dantelăreasa lui Vermeer, migălind însă împletituri de vorbe, roiuri de cuvinte, urzeală de rostiri. Alături, lângă dantelă, aş aşeza un vas de lut plin cu anemone multicolore şi aş lăsa geamul întredeschis ca să poată intra sunetele Concertului pentru oboi de Alessandro Marcello. Cred că Sânziana Batişte s-ar bucura.

(Denisa Toma, Portret de doamnă cu anemone, în Vox Libri, nr. 2(23), 2012)

Poemele de dragoste din Zodia Lupilor pot fi considerate oarecum atipice faţă de lirica erotică de la finele secolui al XX-lea, fiind învăluite într-o aură de reţinere şi mister, situate undeva la limita dintre confesiune şi discreţie. Unele par istorii sentimentale cu final aşteptat ori proiecţii romantice, imposibile (amintind parcă de Eminescu) ale frumuseţii şi emoţiei unor imaginare întâlniri amoroase, reverii rămase, de cele mai multe ori, la nivel de iluzie. Altele se rezumă la imaginare epistole adresate „celui nenumit”, conţinând mărturisiri sau reproşuri, candide mirări ori inutile rugăminţi. În general, în creaţia poetei iubirea este întâmpinată şi considerată drept o sentinţă a destinului: „Căci mi-era dat/ Să nu mă împotrivesc” – acesta fiind şi începutul „poveştii”. Urmează acceptarea şi transformarea universului lăuntric sub influenţa/ puterea sentimentului.

Majoritatea poemelor din volum, deşi scrise la intervale mari de timp (uneori chiar decenii), par doar continuări ale aceleiaşi „poveşti” de iubire. Treptat, Durerea va lua locul Dragostei, ca în final să mai rămână doar Melancolia, arzând în suflet „ca un alcool”: „De la un timp/ Se retrage durerea/ satisfăcută şi îngăduitoare/ Ca leul biruitor/.../ Şi nimic nu mă doare/ Doar iarba melancoliei arde în suflet/ Ca un alcool”.

Această „iarbă a melancoliei” arzând în suflet va deveni o constantă a stării de spirit care, în cazul Sânzianei Batişte, va genera în cele din urmă însăşi Poezia. [...]

Strania şi frumoasa poezie Cum mă striga devine o încercare - din start eşuată - de recuperare a unei iubiri practic atemporale, reluarea aceluiaşi vers cu verbul schimbat imprimându-i discursului o liricitate aparte, cu accente de jelanie şi de disperare, primul vers („Cum mă striga bărbatul acela”) devenind, pe parcurs, „Cum mă aştepta bărbatul acela”, „Cum mă mângâia bărbatul acela”, „Cum mă învia bărbatul acela” şi, în cele din urmă, „Cum mă pierdea/ Aici – acum/ Ca niciodată”. Bărbatul „acela”, aidoma unui zburător enigmatic, veşnic necunoscut, niciodată numit, va fi în permanenţă prezent în poezia Sânzianei Batişte, mereu invocat, chemat, admirat, respins, prezent ca o umbră ce umple golurile sufletului, însă absent ca făptură, ca o adevărată nălucă a trecutului: „Cum mă mângâia bărbatul acela/ Înotând în ochii mei/ Pierzând-mi-se în plete/ Şi modelându-mă cu certitudinea/ Văzătorului”, „azvârlindu-mi numele în văzduh/ Cântând/ Sau şuierându-mi-l/ ca pe şerpi”, „nemişcat în luminile mişcătoare-ale sorţii”.

Sunt şaptezeci şi şapte de ipostaze în care apare El, „cel nenumit”, în poemele Sânzianei Batişte, imaginea lui, metaforele care-i ţin loc de nume, de trup, de glas devenind un liant care adună la un loc, sub acelaşi numitor comun, toate aceste opere „perfecte” în imperfecţiunea lor.

*Zodia Lupilor. Farkasok csillagjegye, volum bilingv, traducere în limba maghiară Simone Györfi, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2011.

(Ladislau Daradici, IARBA MELANCOLIEI PÂRJOLINDU-ŢI SUFLETUL (sau pe urmele „doritului, blândului prinţ”...), în Algoritm literar, nr. 6, 2012.

 

[…] Zodia Lupilor cuprinde şaptezeci de poeme, prima ediţie româno-engleză având ca motto, spre deosebire de celelalte, un haiku preluat din Păşunile zeilor „Pagină albă/ zăpadă spulberată –/ umbra LICORNEI”), în care poeta surprinde, cu subtilitatea-i caracteristică, puritatea şi misterul actului creator, cu reverberaţii în mitologie. De altfel, tema predomină în volum, numeroase poeme nuanţând cu migală divorţul de o realitate agresivă şi vulgară şi iniţierea în procesul efervescent, nelipsit de primejdii, al naşterii şi devenirii poeziei. Astfel, apropierea poetei de „pagina albă”, acest răstimp divin, ca o iluminare de har, devine un veritabil refugiu eliberator („vama mea de taină/ singură mare care mă primeşti”) transformându-se într-un gest pe cât de sfios, onest şi necesar, pe atât de dureros şi magic, de-a dreptul sacru: „Braţele străvezii-mi întind spre zare/ ţinându-mi sufletul pe palme, sus/ păşind încet/ cu ochii orbi/ spre ascunsul murmur/ senin/ egal/ fără apus”. (Vamă) Actul creaţiei – clipa de magie – se transformă într-o adevărată ceremonie şi se poate realiza doar într-o atmosferă ce aminteşte de vremuri de altădat’ („trosneşte focul – géruie în pace”) şi doar după ce sunt îndeplinite câteva condiţii esenţiale (debarasarea poetei, de pildă, de toate acele „podoabe” lumeşti, ca într-un gest de purificare): „Arama brăţării mele/ alunecă încet şi se desface şerpeşte/ străbătând hârtia// Iat-o acum în colţul ei retrasă/ şi aşteptându-şi tainul de lapte – // Poezia”. (Ceas) Chemarea Cuvântului e mai degrabă predestinare („căci mi-era dat/ să nu mă mai împotrivesc”), următoarea etapă fiind acceptarea („de-acum vină/ lumină din lumină/ efluviile – // cuvinte/ cuvinte/ cuvinte”), în cele din urmă poeta fiind practic înrobită de acest miraj al slovelor: „am început să fiu/ nesăţioasa ta iubită”. (Căci mi-era dat) […]

Odată pătrunsă în acest labirint al creaţiei, pe care şi-l ţese singură, şi „scoica tăcerii spartă e”, stridenţa şi falsitatea lumii vor deveni tot mai insuportabile pentru poeta solitară („Atâta fală despletită – / baloane multicolore/ panglici/ şi tobe/ şi trâmbiţi// O-lé!”), sfârşind printr-o fugă de real: „Unde să mă ascund cu umilinţa-mi/ unde – bob de piper al tristeţii”. (Atâta fală) Sânziana Batişte devine necruţătoare şi cu alaiul falşilor poeţi (aserviţi) mărşăluind cu fală în prim planul realităţii mincinoase, cărora unii le admiră „bolboroseala cu pretenţii sibilinice – / erzaţul de filozofie/ dezmăţul cuvintelor/ explozia nervilor/ aiureala/ poliloghia-n oglindă”, aclamând frenetic doar la vederea „hainelor împăratului”, în timp ce, îndărăt, „copii legaţi la gură, cu degete/ retezate,/ închişi în întuneric suspină”. (Ei trec făloşi)

[...] În cele din urmă, tumultul interior se va limpezi, întreaga durere, „satisfăcută şi îngăduitoare” retrăgându-se, transformându-se în iertare şi putere în acelaşi timp („ca leul îngăduitor”), poeta devenind invulnerabilă la agresivitatea lumii, pregătită întrutotul pentru creaţiei: „universul respiră rar, măsurat,/.../ şi nimic nu mă doare// Doar iarba melancoliei arde în suflet/ ca un alcool.” (De la un timp)

[…] alături de tema creaţiei, un loc aparte îl ocupă iubirea, cele două neputând fi, practic, separate. Apropierea de cuvinte va aduce, implicit, o nouă perspectivă a iubirii, lirica erotică a Sânzianei Batişte excelând prin puritate şi fineţe (cu reverberaţii din poemele eminesciene): „Sufletul ţi-l căutam în cuvinte/ caldă genune/ parfum genuin// Rămâi, o rămâi/ şi a pururea doară-mă/ clipa cea repede/ darul divin// O, veşniciei acestei coboară-mă// Sufletul ţi-l căutam în cuvinte...” (Genune)

[…] S-a spus că lirica Sânzianei Batişte se înscrie în hemografia stănesciană (vezi aprecierile Tatianei Tudorache). Rădăcinile ei însă sunt mult mai adânci, prelungindu-se până spre Eminescu (vezi şi strofa a doua a poemului Ce fiară) şi continuând cu Blaga, mai ales cel din Poemele luminii. O poezie înaltă, de un rafinament extrem, materializându-se în volum după un îndelungat răstimp, chiar de decenii; o poezie care exclude compromisul de orice fel. [...]

* Sânziana Batişte, Zodia Lupilor. The Star Sign of the Wolves, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2014; ediţia a doua, revăzută, Ed. eLiteratura, Bucureşti, 2014.

(Ladislau Daradici, Porţile Cuvântului* , în VATRA VECHE, nr. 8, 2014.

 

[...] În poemele Sânzianei Batişte, jocul dragostei devine un joc înalt, preţios şi pretenţios, al apropierii şi depărtării, cu inevitabile glisări în îndoială şi reproş, tinzând să configureze aceeaşi eternă şi irepetabilă poveste. Dar cele câteva poeme, constituind un al doilea nivel al creaţiei (cel al Tristeţii şi Deznădejdii, ele însele, în accepţia poetei, fiice ale Bucuriei) nu pot adumbri frumuseţea şi exuberanţa trăirii plenitudinare a dragostei, la un nivel spiritual prin excelenţă al implicării şi al purităţii. Mieii de lumină devin, astfel, un dublu simbol al inocenţei şi transcendenţei (şi nu al sacrificiului), sub auspiciile renaşterii verii şi luminii, dar în acelaşi timp şi al celor doi îndrăgostiţi, aceşti „copii ai iubirii”, binecuvântaţi de Dumnezeu care, acceptând unicitatea trăirilor lor, „la vatra lui săracă se va întoarce iar/ va picoti” şi niciodată nu o să mai facă „alţi copii” asemenea lor.

Vara şi lumina se regăsesc, prin urmare, pretutindeni în poeme, prilejuind această celebrare a dragostei şi a dragostei de viaţă. Perfect rotund, volumul se înscrie sub semnul bucuriei de a trăi prin asumarea lucidă a darului dumnezeiesc al iubirii. Iar dacă poemul ce deschide volumul este un omagiu adus înfloririi şi exuberanţei, sub imperiul dragostei – „Mi-a înflorit iarăşi sufletul-n spini/ şi râd şi mă bucur nebun” (Tainic Vizanţ) — cel final devine crez şi angajament întru păstrarea aceleiaşi stări de spirit (ca o condamnare, prin însăşi esenţa condiţiei noastre, la bucurie şi, implicit, la iubire: „O Bucurie mare asupră-ne veghează/ suntem copiii ei/ aleşi prin suferinţă// Să o păstrăm curată/ veşnic trează// O — BUCURIE — MARE — ASUPRĂ-NE — VEGHEAZĂ” (Lamură). [...]

Tălmăcirea poemelor în franceză şi în engleză este exemplară. Comparând traducerile cu versiunea lor în limba română, surprinde nu doar fidelitatea ideilor şi a semnificaţiilor, dar şi gradul înalt de sugestie realizat prin păstrarea muzicalităţii şi a ritmului interior al versurilor: Când pasărea nopţii/ incendiată/ s-azvârle superb în abis/ cad ceruri cu stele/ ameţite inele/ îngropate adânc în iris/ cad Niagare/ murmure grele temple fluide de vis/ şi-abisu-nfloreşte-n/ lumina ce creşte/ un alt păgân paradis (Când pasărea nopţii); Quand l’oiseau de la nuit incendié/ s’élance superbement dans l’abîme/ Tombent des ciels d’étoiles/ étourdis anneaux/ enterrés profondément dans l’iris/Tombent Niagares/ murmures lourds/ temples fluides de rêve/ et l’abîme fleurit/ dans la lumière qui s’élève un autre païen paradis (Quand l’oiseau de la nuit); When the night bird/ in flames/gloriously plunges into the abyss/ Starred skies fall/ whirling loops/ deeply buried in the iris/ Niagaras fall / heavy murmurs – fluid temples of dreaming/ and the abyss blossoms/ in the light swelling/ another pagan heaven” (When the night bird). [...]

Şi dacă primul volum al Sânzianei Batişte se înscria sub Zodia Lupilor, ca o pogorâre îndrăzneaţă pe teritoriul Creaţiei, până dincolo de „porţile Cuvântului”, ca pe un tărâm exclusiv (şi exclusivist) al poeţilor, se poate conchide că Miei de lumină este cartea întoarcerii înspre sine şi înspre celălalt, un inegalabil poem prin excelenţă al dragostei, al iluminării şi împlinirii lăuntrice. Căci toate i se subordonează acestui dar al nostru de a iubi, acestui sentiment pe cât de omenesc, într-atât de divin; este o poveste veche şi nouă deopotrivă, e povestea de ieri, de azi şi de mâne, pentru că e a noastră, a oamenilor, îndrăgostiţii fiind, dintotdeauna, întruchiparea minunii de a exista, de a trăi. Este ceea ce ne spune Sânziana Batişte în poemul Acum: „suntem roua cerului/ lacrima câmpului/ În iarba vieţii lucind/ tremurător.” Sau: „nous sommes la rossée du ciel/ la larme du champ/ brillant dans l’herbe de la vie/ tremblante”; „we are the dew of the sky/ the tear of the field/ in the grass of life/ glistening/ quivering”.

(Ladislau Daradici, SUB AUSPICIILE LUMINII, POEMUL-SĂRBĂTOARE (SÂNZIANA BATIŞTE), în Vox Libri, 4(57), 2015

 

[...] Povestirile din Dulce Arizona au fost scrise în anii dictaturii (excepţie făcând cele două schiţe deja amintite). Renunţând la convenţia prenumelor diferite pe care le poartă personajele feminine, putem să afirmăm, fără teama de a greşi, că toate acestea cumulează experienţa unei singure fete/ femei, studentă, mai apoi profesoară, pentru care paginile scrise, în versuri sau în proză, au reprezentat unica posibilitate de evadare din exilul impus (să nu uităm că autoarea a trăit 33 de ani, departe de familie şi prieteni, într-un sat din nordul ţării). Fiecare rând scris va fi constituit pentru ea o victorie a spiritului, o „armă” de salvare a propriei identităţi şi personalităţi, a demnităţii umane zilnic agresate. Scrisul şi dragostea pentru elevii săi au ajutat-o să răzbată prin circumstanţele şi vremurile potrivnice. Considerată împreună cu poeziile, proza Sânzianei Batişte ne dă senzaţia unui jurnal de supravieţuitor. Este limpede că publicarea unei asemenea proze, semnate de o necunoscută, ar fi fost de neconceput înainte de 1989. De altminteri, autoarea mărturiseşte că, după încercarea de publicare a uneia dintre schiţe, cea care dă titlul volumului, răspunsul primit la Poşta redacţiei a determinat-o să renunţe la această intenţie şi la speranţa că va fi publicată vreodată. Dar, deşi au trecut atâţia ani de la scrierea ei, avem astăzi în faţă o proză actuală, excelând prin prospeţime, prin fineţea observaţiei şi migala rostirii [...]

(Ladislau Daradici, UN POSIBIL ROMAN AL RESEMNĂRII ŞI AL SUPRAVIEŢUIRII – Prefaţă la vol. „Dulce Arizona”, ediţie revăzută şi adăugită, ed. ELiteratura, 2015, Bucureşti)

[...] Prozele Sânzianei Batişte se singularizează printr- o profunzime şi o subtilitate demne de Hortensia Papadat-Bengescu sau Virginia Woolf, constituindu- se într-un roman de fapt, pentru că descoperim, în cazul acestor naraţiuni, acelaşi fenomen ca şi cel din volumele de poezie: un echilibru tematic şi o unitate a compoziţiei care le reuneşte într- o singură creaţie.

Este evident că prozele din Dulce Arizona sunt relevante pentru creaţia lirică a poetei, imortalizând chiar cadrul şi atmosfera în care poemele au fost scrise, prin personajul principal – acelaşi, deşi apare sub alte nume – fiind prezentată condiţia femeii intelectuale în anii întunecaţi ai comunismului primitiv, cu domiciliu aproape forţat, trădată, în acelaşi timp şi pe plan sentimental,

iubirile sfârşind prin a deveni dezamăgiri, în urma lor rămânând deznădejdea şi singurătatea.

Există o serie de motive, sintagme/ enunţuri care se regăsesc şi în lirica autoarei, cum ar fi, de pildă, replica „îndurerat de sarcastică” a Cristinei din Îngera şi huma: „Tu şi femeile tale!” (ca şi în poemul cu acelaşi titlu din volumul Odaie sub cer: „Tu/ Şi femeile tale/ Şi pleoapele grele de fum/ Tu/ Şi femeile tale/ Şi focul/ Şi marea/ De scrum// Tu şi femeile tale// Călcând peste trupul meu/ De atunci/ De acum”...) sau motivul întoarcerii (vezi poemul Întoarcerile din Doine şi dore: „Întoarcerile noastre-n puritate/ Prin cloacă, mâzgă şi deşertăciune/ Şi întunericul/ Şi ceaţa ca un fard/ Noroiul timpului domnind bastard –/ Ci peste toate/ Limpedele nard/ Ce – spunem– şi – ce – nu – se – poate – spune// Sub stele picurând eternitate”).

Prin naraţiunile ei, Sânziana Batişte ne oferă o proză ce stă sub semnul ineditului, purtând amprenta inconfundabilă a unei rare sensibilităţi creatoare; este o proză care surprinde prin echilibru şi fineţe, având dimensiunea atât a feminismului promovat cu un secol în urmă de Kate Chopin, cât şi ironia necruţătoare şi mereu actuală a schiţelor lui Ion Luca Caragiale.

(Ladislau Daradici, DULCE ARIZONA (2002) (SAU UN POSIBIL „ROMAN” AL RESEMNĂRII şI AL SUPRAVIEŢUIRII), în Vatra veche, nr. 6, 2017)

 

În numărul din 15 ianuarie 1981 al revistei Orizont* (sub titlul De Felicia), referindu-se la poemele Sânzianei Batişte, Nichita Stănescu nota: „Versul frumos e o duminică a muncii. Mâna ce-l scrie e asemuitoare limbii ce-l vorbeşte. E gâtul lebedei. Gâtul lebedei seamănă cu trupul lung al plopului. Este atât de lung, e prelung, încât el nu este de spânzurat; laţul razei de stea îl sărută.”

Editorial, Sânziana Batişte (pseudonimul Mariei-Felicia Moşneang) a debutat după 1989, publicând şase volume de poezie (dintre care primele cinci reeditate în ultimii trei ani, tălmăcite în engleză, franceză şi maghiară): Zodia Lupilor (1999), Miei de lumină (1999), Doine şi dore (2001), Păşunile zeilor (2007), Odaie sub cer (2007), respectiv, Înfăşurat în ţipăt (2016). În 2002, poeta semnează şi volumul de proză Dulce Arizona, reeditat recent de către editura eLiteratura Bucureşti.

Volumul Înfăşurat în ţipăt reuneşte o sută nouăzeci şi trei de poeme, grupate pe şase cicluri. Dintre acestea, primele trei cicluri includ 104 poeme inedite scrise în perioada 1974–1983. Celelalte cicluri includ, în majoritatea lor, poeme publicate, începând cu 3 mai 2010, pe blogul scriitoarei, de pe Reţeaua literară, dar şi alte 27 de poeme inedite. Mottoul este selectat din A doua elegie a lui Rainer Maria Rilke: „Orice înger e înspăimântător. Şi totuşi, vai mie, vă invoc pe toţi, păsări aproape ucigătoare ale sufletului. Şi ştiu cum sunteţi.”

După aproape patru decenii de la aprecierile lui Nichita Stănescu, Sânziana Batişte rămâne adepta aceluiaşi vers frumos, a poemului-mesteacăn deopotrivă delicat şi viguros, încărcat generos de semnificaţii. Poeme unicat, meşteşugite migălos, lăsate îndelung la fermentat, până să-şi piardă tulbureala şi dulceaţa de must amăgitor, prefăcându-se în vinul cel mai pur, păstrător al miresmelor verii, înnobilat cu sângerarea tomnatecă a frunzelor şi a înaripatelor.

Poeta îşi deschide volumul cu un editorial intitulat În voia valurilor, adresat iubitorilor de poezie. Viguros, în contrast cu tendinţele minimaliste ale deceniilor din urmă, îşi reafirmă crezul în putinţa noastră de-a răzbate şi de a izbândi prin artă. Tonul e optimist, versurile cizelate, cu slove limpezi înşirându-se ca mărgăritarele pe firul ideii: „În voia valurilor aruncaţi/ de-un fir de pai/ ne-am agăţa// şi am ajunge ţărmii// De-un cerc de foc înconjuraţi/ cu mână rea –/ o melodie-am născoci/ un adevăr// să-i toropească şerpii// Închişi în piatră/ am găsi un vis/ cu care s-o străpungem.”

Primul ciclu este intitulat Sub evantaiele verii şi însumează patruzeci şi patru de poeme remarcându-se prin aceeaşi decantare (până dincolo de esenţe) a ideilor, ingeniozitatea arhitecturii şi migala expresiei. Potrivit autoarei, dincolo de jertfe şi sângerări, poezia se constituie într-un manifest al purităţii spirituale şi al demnităţii umane, sub semnul rostului Artei: „Să fie pierderile acestea/ o poartă către puritate?// Te-ntreabă suflete/ te-ntreabă şi socoate// Şi puritatea-ar fi să fie/ prin grele renunţări atinsă?// Te-ntreabă suflete/ te-ntreabă/ arădicat spre zarea aprinsă”. Doar astfel ar mai putea fi posibilă salvarea din deşertul existenţial în care ne zbatem, în acest univers întinat de vulgaritate şi minciună: „Va coborî spre noi ca luna/ umplând de viaţă un pustiu?// Dar cum vom ocoli minciuna/ că pentru noi nu-i prea târziu?” (Să fie pierderile acestea).

Poemele reprezintă, astfel, rostiri ale sinelui, sub semnul incontestabil al valorii, chiar dacă tărâmurile iubirilor de odinioară sunt tot mai îndepărtate, lăsând loc solitudinii (O, îndepărtatul meu tărâm), iar răul (ascuns îndărătul „chipurilor nopţii”) pândeşte, poeta neabandonând nicio clipă speranţa, credinţa în semeni şi în puterea Cuvântului: „Vom aduce flori/ păsări şi drapele/ vom căuta chipuri de oameni şi zei –// acoperind pereţii cu ele/ ne vom amesteca şi noi printre ei” (Acestea sunt chipurile nopţii).

În contrast cu faldurile/ evantaiele verii, noaptea („cu cearcăn sidefat”) e un motiv reluat în poeme, ca simbol al distanţării discrete de stridenţele lumeşti, când sufletul, tot mai palid (strălimpezit însă), alege să se închine „steagului morţii” (Mistere domnind). Persistă, în paralel, şi motivul stelei călăuzitoare, ca semn al năzuinţei, dar şi ca substitut al celui iubit/ râvnit (ca în poemele Stea sau Puteai fi o stea). Însă stelele, ca de altfel şi soarele ori luna, reprezintă metafore ale iluminării, menite să dea sens răstimpului nostru existenţial: „Eu mai vreau stelele toate/ şi vreau şi Luna/ şi vreau şi Soarele// eu mai cred în izvoarele/ acestei lumi –/ fermecatele// Eu mai cred/ că niciuna din clipele/ acestei vieţi/ nu e-n zadar// Veşnicia/ şi-a picurat în ele/ caratele” (Eu mai vreau stelele toate).

Prin poemele sale, Sânziana Batişte ne oferă o lecţie de încredere în puterile noastre. Chiar imperfect (şi insuficient) din punct de vedere carnal, prin spirit omul nu poate fi decât o fiinţă biruitoare, cheia izbăvirii fiind regăsirea adevăratului făgaş alături de ceilalţi („aş vrea să cred/ prieteni/ că exultând ne-am regăsit”), sub semnul izbăvitor (divin) al iubirii: „Şi nu mai sunt cioban străin/ mânându-mi turmele de vis/ prin văi adânci// prin scai şi spin/ cu umbra morţii în iris// Cămaşa dragostei ni-i steagul/ ce-l fluturăm neosteniţi// Veniţi acum/ veniţi acum/ visaţii mei prieteni/ rătăciţi” (Când mă atinge electric speranţa).

Al doilea ciclu, Către Lilith, înmănunchează şapte poeme, dintre care două datate (1982, respectiv 1983). Întruchipare a frumuseţii, dar şi a decăderii, Lilith e numită când „sărmana mea soră/ nemuritoare” (Credeai că-l prinzi), când „frumoasă/ regină de zi/ şi de noapte” (Mai complicat decât o stranie galaxie), poemele-scrisori degajând un aer de reproş, dar şi de compătimire („cu milă ţi-o spun/ şi cu îngrijorare”). Considerată o fiinţă „a beznei”, vrednică de dispreţ, Lilith devine o ţintă vulnerabilă a monologului poetic („Gura ta minte/ ochiul înşală// Lilith eşti o greşeală”), în majoritatea poemelor relevându-se, în antiteză, ideea supremaţiei iubirii (ea însăşi necruţătoare), biruitoare în cele din urmă („Lilith/ iubirea-i necruţătoare”).

Cele opt poeme reunite în ciclul Deşertul reprezintă un intermezzo meditativ asupra singurătăţii omului şi a exilului interior: „Interioare aripi/ plâns etern// Marea în somn ascunsă/ vălurind”. Trecerea timpului lasă urme ireparabile în sufletul şi pe chipurile noastre, o privire în oglindă putând deveni la un moment dat un veritabil gest sinucigaş: „Oglindă sinucigaşă/ târându-mă-n miezul ei/ rotitor?// Hău absurd –/ învălătucită în gheenă?// Tristeţea crescând –/ devastatoare cangrenă?// Cineva să-mi înapoieze/ chipul frumos// iertător” (Oglindă sinucigaşă). Însă atitudinea existenţială este prin excelenţă a neadaptării şi a discreţiei, finalul poemului Eu nu-i spun numele ducându-ne cu gândul la celebra „definiţie” a poetului aparţinându-i lui Carl Sandburg („poetul e un animal marin trăind pe uscat şi visând să zboare în văzduh”): „Eu nu-i spun numele/ dar ei îl citesc pe buzele mele// eu nu le spun culoarea ochilor lui/ dar uneori ochii mei se fac cu totul şi cu totul/ ca marea// Eu nu le destăinui dorul/ nici alinarea/ nici sfâşierea/ nici iertarea/ dar el mi-a pregătit mormântul/ şi piatra/ şi epitaful –// Aici odihneşte o sirenă/ rătăcită pe ţărmul nostru/ barbar” (s.a.).

Cele douăsprezece poeme din ciclul Edicte vechi, edicte noi acoperă o perioadă de patru decenii, cel dintâi (Frângând datu-v-am vouă) fiind scris în 1976, iar ultimul (S-o lăsăm pe Ea), în mai 2015. Cu toate acestea, atât semnificativ, cât şi expresiv, ciclul este perfect compact, cu o ideatică clară (dăruirea de sine, sub semnul acceptării) şi un grad înalt de omenesc: acceptarea sacrificiului de dragul celui iubit („Plânsul tău dă-mi-l mie/ şi disperarea/ şi frigul// Nu mă cruţa”); a urâţeniei generate de neputinţa de a-şi fi protejat până la capăt iubitul („Urâtă sunt/ şi neagră ca o neagră stea// de rătăcirea mea/ şi de neîndurare// Cuvine-se să fiu aşa”); a înfrângerii şi a singurătăţii („crească în mine înfrângerea/ crească// Întoarcă-se la mine singurătatea/ se întoarcă”). Însă această dăruire („frângându-l/ datu-v-am vouă sufletul meu”) nu este posibilă decât sub semnul necondiţionat al iubirii: „Acum eu ar trebui să vă spun/ cât v-am iubit// pe tine frate/ pe tine prietene/ pe tine iubitule/ nesupuse// pe bărbatul acesta străin/ de care mă las mângâiată/ în vis” (Acum eu ar trebui să vă vorbesc).

Ciclul Alfabetul frunzelor de cireşe-amare şi-al florilor de gutui (patruzeci şi şase de poeme), la fel de complex ca şi Sub evantaiele verii, debutează cu un poem-remember în care găsim ecouri ale unui timp semnificativ din destinul poetei (Ea te primea strălucitoare), după care aceste ecouri se sting, poemele imortalizând un răstimp existenţial actual, contemporan internetului: „am înţeles amândoi: cu mantrele nu-i de joacă// Mantrele nu pot fi transmise/ prin e-mail” (Mă-nvălui în alfabetul frunzelor). Majoritatea acestor poeme au apărut pe blogul, de pe Reţeaua literară, al scriitoarei. Dincolo de frumoasele poeme de dragoste (Iubeşte-mi surâsul, Se-nvolbură coama copacului, Alt ecou de poveste, Zmeu etc.), poemele se focalizează pe perfecta armonie cu elementele naturii, pe rezonanţa spiritului (în pofida nevolniciilor trupeşti) cu alcătuirea universului: „Când ne-oglindim doi câte doi/ în ochii margaretelor/ cuminţi// Încet/ profund/ doar uneori/ atunci/ vibrăm// pe toate lungimile de undă ale universului” (O mie de ochi). Îndemnul e de a sta cu atenţia mereu trează dacă vrem să desluşim „nesfârşita-ntrupare/ a vieţii”, ascultând îndelung pentru a simţi „calda bătaie/ a inimii lucrurilor” (Să privim împrejur), doar astfel meritându-ne destinul, doar astfel aflându-i un rost. Supremaţia spiritului asupra trupului vremelnic este proclamată în stilul auctorial al Sânzianei Batişte, întâlnit şi-n „brâncuşienele” inserate în alte volume: „Un trandafir roşu/ desfide timpul/ surâzând/ în non-eu” (Un trandafir).

Ciclul final – Cozi de şopârlă în reţea – reuneşte opt poeme rezultate din contactele on-line ale poetei cu autorii unor blog-uri de pe Reţeaua literară, unde a avut o perioadă de câţiva ani de ferventă activitate: o Autoparodie (la autoparodii), trei poeme pe bune, pe ne-bune, o Scrisoare pe bune (celor ce mă invită pe blog-urile lor) etc. Încadrate în regimul umorului, bonom ori sarcastic, unele persiflează „ismele” cărora li se închină prin contagiere şi imitaţie atâţia confraţi poeţi, cu predilecţie tineri, lăsându-se amăgiţi de mode efemere. Mesajul este clar: „Împăratul e gol!” Formele fără conţinut se pierd în neant, la oricâte artificii s-ar apela. Astfel, în Poem pe bune, pe ne-bune I–II–III) autoarea adoptă stilul epic, dinadins colocvial şi terre à tere, ba chiar îi invită pe cititori să contribuie la scrierea poemului prin introducerea unor cuvinte şi expresii triviale între parantezele anume puse la dispoziţie, pentru ca astfel să se încadreze în trendul ori „curentul” literar. Cu alte cuvinte, se foloseşte de armele „inamicului”pentru a-i contesta valoarea. Poate fi remarcată nu doar ironia şi autoironia, dar şi plăcerea de a-şi „deconspira” spiritul ludic (doar bănuit în alte volume): „Să am grijă totuşi/ să nu mă ia şi pe mine curentul (literar)/ c-am auzit că-i bai şi cu ele/ curentele/ până şi Gulfstreamul face fiţe/ Celebritate-mi trebuie mie/ muiere netrebnică?...”

E un regim de maximă încredere în alcătuirea poemelor din volumul Înfăşurat în ţipăt, o încăpăţânare de instaurare a valorii, de certitudine a sensului înalt care ne călăuzeşte viaţa. Prin poemele sale, Sânziana Batişte nu ne oferă proiecţia unui supravieţuitor contemplator al meandrelor vieţii, ci un participant, un catalizator al nevoii de a spera şi de a crede, pe un fond spiritual moştenit de la vajnicii slujitori ai artei cuvântului. Omul poate izbândi, însă numai alături de ceilalţi – iată mesajul ce ni-l oferă poeta, întregul volum stând sub semnul căutării rostului nostru în lume. E un volum al marilor interogaţii existenţiale („Cine sunt? Cine eşti? Cine suntem?”), dar şi al soluţiilor. Pentru că versul pe care ni-l oferă, prin cuvântul său, este cel care uneşte; iar acest cuvânt nu ni-l poate lua nimeni.

Poeme de deplină maturitate, aşadar, nu rememorări sterile, nu ecouri permanentizate ale durerii, ci mai degrabă o biruire a ei, într-un periplu existenţial în sensul relevării marilor înţelesuri, dincolo de tumult şi sângerări. Torentele au trecut. Apele s-au limpezit. Rămas-au pietrele rotunde, calde, şlefuite de năvala undelor. Înfăşurat în ţipăt stă ca mărturie a unei asemenea statornicii întru crez şi demnitate. O mărturie a izbăvirii. Nu patetism, nu resemnare, nu abandon. Nu negare. Ca indivizi, putem sângera, putem fi nimiciţi. Dar ca oameni, nu şi înfrânţi. Sânziana Batişte a înmagazinat în poemele sale toată frumuseţea şi înţelepciunea posibilă a unui destin. O poezie a vieţii. Un poem prin excelenţă vertical.

* Material inclus în volumul Fiziologia poeziei. Proză şi versuri 1957–1983, ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, cu acordul autorului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990.

(Ladislau Daradici, SÂNZIANA BATIŞTE SAU DESPRE POEMUL VERTICAL, în POEZIA, nr. 4, 2017.

CÂTEVA COMENTARII ALE MEMBRILOR SITE-ULUI http://reteaualiterara.ning.com/

Despre poezia Naştere (septembrie 2010)

Se întâmplă ca, după traversarea marilor câmpii monotone ale vieţii, să ne amăgim ostoirea setei de orizont prin aducerea în priviri a Fetei Morgana şi să continuăm a merge înainte şi a trăi în iluzie, dar în acest poem nu este aşa, poeta creează oportunitatea de a se întâlni pe sine, într-un miracol al naşterii în spirit, într-un petic de apă cu smârcuri de iarbă şi mâl descoperă un nufăr de lumină, simbol al frumuseţii supreme a spiritului, dar şi metaforă a transfigurării.
Gheorghe Urzică


Despre poezia Mă-ntemeiez

Marele meu favorit, din cîte poeme ale dv. am reuşit să accesez – este deocamdată MĂ-NTEMEIEZ. Are o structură impecabilă, iar ca substrat filozofic coincide cu una dintre obsesiile mele, anume transcendenţa. [...] Ce îmi pare divin este finalul, unde reuşiţi să punctaţi – vedeţi deci că în poezie NON MULTA SED MULTUM se adevereşte în fiece moment – SUCCESIA REGNURILOR. La modul concret: „ridic spre cer” simbolizează cu măiestrie paradoxul morţii, înălţarea la ceruri (pentru credincioşi) şi descinderea în lut (pentru ceilalţi), în fine, regnul MINERAL, ca s-o spunem oablă. Iar la capăt de tot celelalte două regnuri, ANIMAL (fiara) şi VEGETAL (crin) aproape îmbrăţişate, fiind vecine de viaţă. Acest triunghi existenţial, această triadă, este într-adevăr tema centrală a gândirii filozofice, implicit ori explicit. Este, dacă bine am priceput, „eonul”, adică eternitatea. (Înturnaţi-vă, aci ca şi întotdeauna, la ZEUL nostru Hiper-Eon, adică Luceafărul, adică CEL-TOT-ATÎT-DE-MARE-CÎT-ETERNITATEA!)
Vă felicit din inimă pentru acest monumental poem!
Paul Abucean


Despre poezia Vamă

''Vama'' este cel mai important element stilistic al acestui poem. Prin vamă se trece efectiv în altă lume, iar pentru poet aceasta poate fi numită coala de hârtie prin care duce dincolo, transformate, esenţializate toate elementele naturii umane. Şansa poetului de a se sustrage acestei lumi şi de a trece în alta mai curată, este coala de hârtie, o oglindă a sufletului pe care numai el o poate mânui cu elementele harului său poetic.
Gheorghe Urzică


Despre poezia Cuvintele

Cuvintele

Cuvintele care devoră
această oră și Agoră

și toți acei cai nepereche
răsadul ierbii stând de veghe...

hai s-aruncăm un fruct oprit
în cerul gurii înăcrit

și gustul timpului pe dinți
ca să ieșim frumoși din minți

cuvintele când mai devoră
această oră și Agoră....

Iată că acei cai nepereche nu au vegheat în zadar și iarba poeziei a răsărit maiestuos.
Ați aruncat fructul oprit și frumos al înțelepciunii poetice către cei cu dinții strepeziți de propriile geniale producții, îndemnându-i către înțelepciune,(oare simt ei gustul trecătorului timp?!!) Pe mine ați reușit să mă scoateți frumos din minți cu admirabilele dumneavoastră Poezii...
Mircea Drăgănescu


Despre schiţa Marginea

"tu eşti Marginea mea, eu sunt Marginea ta" – frumoasă alăturare! Lumea se omoară încercând să suprapună ceva ce nu poate fi suprapus.Dumneavoastră veniţi atât de firesc şi simplu cu un adevar. Margine în margine. Sfârşit şi început. Continuitate.
Sorina Ivaşcu

*

Lumea spirituală nu poate exista fără nimic material oricât ne-am explica, oricât am încerca să ne convingem!
Trebuie să ne atingem, să admirăm frumuseţile naturii, să ne lăsăm îmbătaţi de putere, de slăbiciune; ca apa să curgă trebuie să coboare din înălţimi, totul are un sfârşit şi un început! Timpul patinează la nesfârşit neatingând măsurile. Dvs frământaţi minunat dansul amintirilor de la Marginea universului.
Aurel Avram Stănescu


Despre schiţa Metropolitanul ( 20 august 2010)

În fața eventualei singurătăți a celor două personaje, motivația ”cenaclului” ar fi fost o rezolvare dacă creierul lui nu s-ar fi aflat ”jos” în acel moment. Textul este frumos scris, clar și... educativ, zic eu. Cred că multe dintre noi, ființe ce cred în oameni, doritoare de prietenii sincere..., am trecut prin situații similare, dezgustătoare. Unele cu norocul de a ieși din ”criză”, asemeni Anei, altele ajungând la un final dramatic, de viol, sinucidere... iar altele rămase traumatizate psihic pentru toată viața...
Lucreţia Berzintu

*

Metropola îşi are găurile sale negre iar pentru cineva nou sosit totul poate să pară năucitor odată desrădăcinat din mediul său. Adaptarea poate să vină din mers dacă vrem să facem faţă fiecarei lovituri primite. Aţi redat un nou fragment cu trăiri intense, plin de neprevăzut, de trăiri, de gânduri...
Irina Lucia Mihalca

Despre poezia Poate vă e dor (14 oct. 2010)

sensibil, emotionant! da, poezie!
aprecierile mele :)
Casandra Marilena Adam


Despre poezia Surâsul (septembrie 2010)

Frumos poemul, o înţelegere a trecerii dar şi o acceptare a sorţii. Melodios, o rupere a versurilor ingenioasă.
Liviu-Ioan Mureşan


*

Moartea se continuă cu viaţa, sunt legate una de alta dar nu ştim noi exact cum. Sufletul se zbate să scape din strânsoarea sufletului iar noi încercăm disperaţi să-l împiedicăm. După moarte începe veşnicia dacă nu considerăm că ea a început de la naşterea propriu zisă a fiecăruia.
Ion Untaru

Despre poezia De veghe (10 octombrie 2010)

ca o rugă!
sufletul omului stă de veghe mereu.
Ottilia Ardeleanu


Despre Poem pe bune, pe ne – bune ( I ) – 9 octombrie 2010

Foarte interesant! Mi-am imaginat imediat o piesă de teatru scrisă în acest fel... Hmm! Ce succes, parcă citesc deja afişele... Vetust şi modern într-o împletitură unică.
Maria M. Casian

*

Poem cu de toate, bine articulat, senzitiv, scris cu nerv şi ştiinţa de a o face.
Adriana Rodica Barna

*

P. S. Aşa cum presupuneam şi precum putem observa, acel "anume exerciţiu de sinceritate" nu-i uşor de făcut şi poate deveni neconfortabil, neînţeles sau/şi răstălmăcit.
Dar mă încăpăţânez să cred/sper că doar prin acest "feedback" putem mulţumi celor ce reuşesc să ne transmită poeme ca acesta, din Brad-uri unde, aşa cum sugeram, cel mai tare lipseşte tocmai colocvialul ce-i poate reîncărca după trăirea care, vă asigur, consumă multă energie şi arde multă "sevă umană de esenţă pură", definiţie personală a creatorului, artistului şi poetului, ce-o ofer astăzi, slobodă, vouă.

Andi-Bacii, cu scuze pentru lungimea si lungimile comentariului precum şi pentru o minimă încifrare prietenoasă.
Florin Andrişan

*

Am admirat harul dumneavoastră în explorarea tenebrelor şi modalităţile de reprimare a spaimei în faţa lor prin utilizarea unui instrumentar oarecum neconvenţional în tratarea temei cum ar fi ironia şi mai ales autoironia, trimiterile livreşti în aceeaşi notă (în ,,Cartea lui Iona''nu se precizează dacă biblicul personaj ,,o fi avut şi el o familie / ca tot omu' '') sau utilizarea elementelor de limbaj argotice în asocieri inedite (până şi Golfstreamul face fiţe). Oricum, pe undeva deconspiraţi faptul că resemnarea dumneavoastră (Oricum / finalul contează / şi crucea / şi piatra /şi epitaful/.../ este mai mult cochetărie, devreme ce declaraţi că.../Am auzit că-i bine să şochezi / Miră-te! Miraţi-vă, bă)/.../. Aşa că declar că m-am înşelat în comentariul meu anterior în care apreciam că sunteţi numai o exploratoare a tenebrelor, cunoaşteţi foarte bine şi drumul spre lumină, ca o Ariadnă grijulie aţi strâns în ghem firul care v-a condus la lumină, vă întrebaţi o interlocutoare dacă v-ar ajunge/... de-un plovăr / pentru un pui de lumină?/
Frumos spus, pe lângă faptul că este un poem, este şi o poveste frumoasă!
Ion Scalen

*

N-am vrut să mă hazardez în comentariul la prima parte să afirm că povestea relaţiei dumneavoastră cu întunericul parcă ar cere ,,va urma'' (aşa am ratat şansa de a deveni profet). Şi, adevărat, în ciuda ,,fandoselilor'' iniţiale (iertare, n-am găsit la repezeală alt cuvânt!) adică, vezi Doamne! ,,Ajunge, n-ajunge mai înnodăm... mai împestriţăm / ...mama mea mi-a zis mie... ca să nu mai vorbim de solicitarea complicităţii cititorului prin rezervarea unui loc in care să completeze el... amintirile dumneavoastră! deci după toate astea, relaţia cu întunericul se reînnoadă firesc, dar parcă în alt plan, mai familiar. Ce mai, tendinţă spre sindromul Stockholm, aproape că începem să empatizăm cu întunericul!
În rest, acelaşi discurs poetic de calitate agrementat cu acelaşi umor pe alocuri dulce-amar, pe alocuri sec...
A, şi sper că nu lăsaţi ,,întunericului'' ultimul cuvânt, aşa că ar fi bine să corectaţi ultimul vers, care ar fi trebuit să fie: ,,Iaca. Tăcui deocamdată.''
Ion Scalen


Despre poezia Clipă (13 octombrie 2010)

Inimaginabil ce puteţi găsi dumneavoastră prin explorarea unor zone cel puţin insolite. Iată că după întuneric faceţi o disecţie a clipei sau, mă rog, o adâncire în clipă în stil personal şi...ce descoperiţi acolo? Doar ,,înălţare-n aure celeste'', ,,răbufnire...a spiritului însetat de sine'', profunzimi de lumini al căror izvor şi totodată rezervor suntem încât acum eu nu pot să mă întreb decât de ce îmi pare că anii trec prea repede, deşi sunt alcătuiţi din clipe atît de încăpătoare şi de ce unele zile îmi par infecte deşi sunt construite din clipe atât de minunate. Sau poate că nu toată lumea trăieşte astfel de clipe, poate că pentru unii timpu-i alt loc / şi locu-i alt timp, pentru aceşti unii ,,respiraţia divină'' nu-i ajunge. Vă doresc numai clipe ca acelea pe care le-aţi descris!
Ion Scalen

*

Ati reintrat in albie, precum un râu, care, după ce inundă, revine şi se limpezeşte. "E o profuziune de lumine din noi şi-n noi curgând –/o întrupare/în sfera surâzând/senină." Sunteţi din nou senină, prin "respiraţia divină". Dumneavoastră vă trăiţi versurile, la dumneavoastră sufletul e cel ce scrie şi, să ştiţi, niciun curent literar nu va reuşi să-l înfiereze, indiferent cât de desueţi am rămâne noi, cei care încă mai cred în asta, în ochii altora.
(Sorina Ivaşcu)

Despre poezia Oh, ziceam (15 octombrie 2010)

Visele care nu mor de la sine, necesită ceva putere pentru a fi fărâmate/dărâmate.
Pare aproape o incantație, foarte ludică și hotărâtă, dar și detașată în același timp.
O adevărată pledoarie foarte concisă...
Aton Ra

*

Frumos. Felicitari!
Petre Anghel

*

Arhaică spovedanie a sinelui. am citit şi parcă sună a vers shakespearian.
Ottilia Ardelean

*

Creaţie interesantă cu sonoritate de arhaic descântec...
Maria. M. Casian

*

Eu zic să nu vă sfărmaţi visele cu patrafir. Acolo e întreaga dvs. putere şi întreaga vulnerabilitate şi fineţe totodata. Mie tocmai de aia îmi plăceţi. Ce găsesc în dvs., nu găsesc în alţii. Sunteţi una dintre puţinii "mohicani" rămaşi. Rămâneţi aşa cum sunteţi!
Sorina Ivaşcu

Creaţie interesantă cu sonoritate de arhaic descântec...
Maria M. Cassian


Despre Aurul meu (octombrie 2010)

Este oare un ,,Descântec de drum lung'' sau mai degrabă un ,,Descântec de Drum al Cunoaşterii''. Corbul maestrului Edgar Allan Poe se mută de pe bustul zeiţei Pallas Atena care, deşi a înţelepciunii, este totuşi războinică de temut, pe ghizdul ,,Fântânii Înţelepciunii'' a Sfântului Ioan Damaschinul, un alt fel de înţelepciune decât cea a zeiţei războinice. Tot un drum greu, drumul robilor'' şi cu finalitate incertă pentru că deşi ,,De-atunci merg şi merg'', încă nu-i vedeţi capătul, încă îl încercaţi: ,,drumul robilor cerc''.
Trunchiind ,,Corbul'' maestrului Allan Poe şi uitând pentru moment că dumnealui are ca scop principal jelirea dragii sale Lenore, caut un eventual ,,drum al robilor'' în poem, şi mie mi se pare că-l găsesc neaşteptat de repede (le subliniez în strofă pentru a nu pierde din frumuseţea ei, fie ea şi tradusă cu măestrie de către Mihu Dragomir)
,,Stînd, cîndva, la miez de noapte, istovit, furat de șoapte
Din oracole cețoase, cărți cu tîlc tulburător, Piroteam, uitînd de toate, cînd deodată-aud cum bate,
Cineva părea că bate – bate-n ușa mea ușor.
«E vreun trecător – gîndit-am – și-a bătut întîmplător.
Doar atît, un trecător.''
Oare veghea aceasta din miez de noapte, istovit de şoaptele din oracole ceţoase şi din tomuri , nu o fi şi el un ,,drum al robilor'', deşi plăcut (curat masochism, nu?).
Stimată doamnă, urmează să verificăm eficienţa terapeutică a noului dumneavoastră descântec, dar dincolo de asta, este un descântec frumos.
În altă ordine de idei, comentariile mele reflectă numai ce simt sau înţeleg eu şi cosider că pentru fiecare cititor un poem este de fiecare dată alt poem decât chiar al autorului, este desprins de cel care l-a conceput.
Aşa că Ion Scalen în nume strict personal,zice: Jos pălăria în faţa poeziei dumneavoastră.
Ion Scalen

Despre poezia Titlu : Cum mă joc c-un pui de lup, pe care pe bot îl pup (29 octombrie 2010)
http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/titlu-cum-ma-joc-cun-pui-de

Sânziana, m-am tot gândit astăzi la puiul tău de lup şi mai că nu-mi venea să adaug nicio litericuţă, de teama muşcăturii lupului ;-) Glumesc, desigur! Dar, totuşi, pui, pui, da-i de lup!
Hmmm... acuma: tronul necoborâtor, asta sună prea a mare ambiţie pentru micul pui de lup. îi trebuie forţa să se menţină spre a nu cădea. Dar dacă poartă în el pacea „curată şi neturburată”, urcând pe trepte de dor spre ziduri pre(a)curate, nu-i exclus să şi reuşească să se menţină. "Hai cu mine, pui de lup!" – ai suflet mare, Sânziana şi darnic, generos... Dar asta stiam noi.
Uite, mă mai gândeam la "pe care pe bot il pup". Frica nu ţi-e, el-fiind pui, dar o fi şi că tu ştii că el tot n-are a-ţi face ţie rău.
Si tot gandindu-ma la puiutul tau de lup, am gasit ceva pentru tine:
http://www.youtube.com/watch?v=2nfFPC5ulNY
Sorina Ivaşcu

*

Prin caracterul său incantatoriu, prin prozodie dar şi prin trama sa, poemul îmi aminteşte de vechile descântece care mie mi s-au părut a fi înainte de toate nişte bijuterii poetice. Şi aici răul în stadiu incipient ,,puiul de lup'' este întrebat chiar cu drăgălăşenie unde vrea să fie dus şi acesta nu optează pentru ,,La Ţarigrad / în loc mai curat'' (dintr-un descântec) ci pentru ,,la altă cetate / ziduri pracurate'' şi ,,la pace neturburată'', în nici un caz nefiind exilat / alungat ,,...în pustii / unde popă nu toacă / fată nu joacă'' (din alt descântec). Şi parcă răul ăsta mic nici nu este chiar aşa rău, devreme ce există tentaţia de a-l folosi ca jucărie şi a-l pupa pe bot. Sau poate este o altă metodă de exorcizare, cu duhul blândeţei. Ce spuneţi stimată doamnă Sânziana Batişte, nu încercaţi o carte întreagă de ,,Descântece''? (Ion Scalen)

*

Sânziana dragă, m-am hotarit să-l pup şi eu pe bot pe drăguţul tău pui de lup !

" Bună ziua, pui de lup
unde vrei tu să te duc?

– M-am hotărât să te duc în lumea simbolurilor...

SIMBOLUL LUPULUI
Un loc aparte în spiritualitatea poporului român îl ocupă lupul, simbol care se poate urmări din primele momente ale existenţei strămoşilor noştri şi până în contemporaneitate, prin manifestările sale în imaginarul religios al geto-dacilor, în ritualurile religioase ale acestora, în textele istoricilor din antichitate, în literatura religioasă de mai târziu, în descoperirile arheologice mai vechi sau mai recente din ţara noastra, ajungând până la scriitorii contemporani. Aceştia valorifică simbolul prin noi interpretări şi analize, conferindu-i ipostaze spirituale dintre cele mai neaşteptate.
Stindardul geto-dacilor, balaurul cu cap de lup este unic in lume. Lupii apar ca simbol pe multe obiecte descoperite de arheologi pe tot cuprinsul ţării şi in vecinătate. De asemenea, lupii sunt considerati de unii cercetători ca fiind simbolul sanctuarelor dacice.
Simbolul Lupului ca apărător al acestor pamânturi nu se opreşte numai la perioada geto-dacilor, în alte legende, în marea lor majoritate demonstrate de către istorici, Sfantul Andrei a fost trimis să propovăduiasca în "tărâmurile lupilor" şi a fost vegheat pe tot parcursul său înspre sanctuarele dacice de către Marele Lup Alb. De asemenea, una din versiunile cu privire la originea numelui dacilor ia in considerare originea in cuvintul daoi – provenit dintr-un dialect al limbii trace, semnificând lup. Această atribuţie este după alţi autori legată de rolul dacilor ca protectori ai Centrului Spiritual al Lumii. (Legendele dacilor liberi )
" In codri bătrâni, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi şi acum chemarea la luptă a Marelui Lup Alb. Pământul frunzele şi cerul îl cunosc prea bine. Voi il auziţi ? (Legendele dacilor liberi)
Lupul este sinonim cu sălbăticia dar mai ales cu dârzenia şi nesupunerea. El este un simbol pozitiv, el poate vedea noaptea, şi este un simbol al luminii, solar, erou războinic, strămoş mitic.

Lupul poate fi un simbol totemic colectiv; în maniera freudiana lupul ar putea fi Tatăl ucis ritualic şi care devenind strămoş protejează ginta. Nu este de neluat in seamă mitul Lupului Alb, cel care veghează si ajuta trecerea către "CELĂLALT TĂRÂM"

Puiul nostru de lup, descendent al Marelui Lup Alb, are o nostalgie ascenstrală: "la vreme uitată/ La tron necoborâtor / ci urcând pe scări de dor/ ziduri preacurate / LA – ALTĂ – CETATE "
Liliana Bertea


Despre Brâncuşiană 7 (19 februarie 2011)

Eliptică precum un ovoid din pietrăria lui Brâncuşi...
Muşchi încordaţi, de fiară la pândă, şi frăgezime divină...
Stima şi admiraţia mea, întregi, fără precauţii..!...
Mihai Pamfil


Despre Vis (27 februarie 2011)

ai realizat minunat trecerea de la haos la ordine, această ordine aducând o curgere limpede şi lipsită de eforturi inutile, care mai mult ar îngreuna mersul firesc al lucrurilor...
 mi-a plăcut cursul acestui poem!
Ella Man

*

Cât de mult mi se potriveşte mie visul de mai sus, mai ales acum când am un drum de făcut, în speranţa că voi găsi măcar o cât de mică urmă din ceea ce doresc să găsesc. Vă mulţumesc mult!
  Ionel Petrişor, 84 de ani


Despre Aruncaţi piatra (6 martie 2011)

...dar cine va indrăzni să ridice piatra? Intotdeauna m-a pus pe gânduri povestea Mariei din Magdala, şi nu atât ceea ce a fost înainte de întâmplarea aceea crucială pentru destinul ei, cât cercul care a înconjurat-o şi transformat-o.
Să revin la versurile tale, al căror final este roşu-violent (sfidare şi sânge), o foarte intâlnită culoare a pasiunii. Smulgerea săgeţii este o demnonstraţie de personalitate, un gen de atitudine... O sfidare care merită admiraţia.
Postează fără emoţii, doamnă :)
Liviu Pădureţu

Despre Respiram (29 aprilie 2011)


Respiram egal şi liniştit până la citirea acestei poezii, care... taie Respiraţia – – prin frumuseţea gândului şi a vesmântului! Aici, veşmântul (poetic) şi gândul s-au con-topit...!...
Mihai Pamfil

*

Nu ştiu cât de ,,cu sfială'' păşiţi, cu sau fără ,,precauţii de fiară'', nu ştiu printre ce trece drumul, dar cred că ştiu unde duce:cred că duce spre esenţe.
Nu ştiu cât de ,,cu sfială'' păşiţi, cu sau fără ,,precauţii de fiară'', nu ştiu printre ce trece drumul, dar cred că ştiu unde duce: cred că duce spre esenţializare extremă, esenţa POEZIEI cu care se hrăneşte şi Dumnezeu! Ca şi sculptura lui Brâncuşi!
Ion Scalen

Parodii la unele poezii ale autoarei:

 

Lucian Perţa

 
Vom sta alături

(Au fost vizate volumele: Dulce Arizona, 2002; Odaie sub cer, 2002)

 

M-am săturat de stat noaptea pe lună

În parcul din oraşul Brad, de-aici,

S-aud cum toamna frunza-n vânturi sună

Şi cade-apoi pe trotuare – plici!

Studentă fiind, demult, la Arizona,

Zâmbeam dulceaţa toamnei degustând.

Numai c-aici, acuma alta-i zona

Şi să zâmbesc nu-mi prea trece prin gând.

Aşa că resemnată vin acasă,

Nevoie n-am nici de pseudonim,

Odaia mea sub cer i-aşa frumoasă...

Şi stau cu muza-alături şi bârfim!

 

(în POESIS, nr. 4–5–6, 2012)

 

 
Sânziana Batişte, Cum mă striga

 

Eu încă din studenţie,

De când mergeam la Arizona, la cafea,

Nu răspundeam, să se ştie,

Necunoscuţilor care fluierau

La trecerea mea!

Unii, pesemne născuţi în Zodia

Lupilor, chiar urlau,

De lăcomie

Ca-n faţa unui miel de lumină.

Alţii, mai artişti,

Îmi ofereau

Doine şi dore, ba unul, sincer,

Chiar o odaie sub cer

La un cămin de familişti.

Abia târziu, după ce am intrat

În păşunile zeilor,

Am răspuns unui apel anonim,

Dar şi atunci m-am prezentat

Cu un pseudonim.

        Lucian Perţa

(în Caiete Silvane, Nr. 61/ 2010)

Linkuri utile: Sânziana Batiște pe Wikipedia Cărțile Sânzianei Batiște în Librăria Coresi Cărțile Sânzianei Batiște pe Amazon

Cărțile Sânzianei Batiște pe www.iBookSquare.ro Cărțile Sânzianei Batiște pe Google Play Sânziana Batiște pe Rețeaua Literară Sânziana Batiște pe Google+ Sânziana Batiște, membru al Uniunii Scriitorilor din România Comandați acum cărțile Sânzianei Batiște folosind acest tabel

© 2018 eLiteratura, WWW.EPUBLISHERS.INFO SRL