SÂNZIANA BATIȘTE

Amintiri, note de lectură, dedicaţii primite, desene etc

       Amintiri:

Strada Avram Iancu

Strada Avram Iancu, Strada Gării, cum i se mai zice pentru că duce spre gara oraşului Brad, a văzut şi a trăit multe...

La început, când viaţa mea s-a însoţit cu viaţa ei, strada mea era în război. E vorba, desigur, despre al doilea Război Mondial. Îmi amintesc sunetul lugubru al sirenei, semnalând venirea avioanelor nemţeşti. Era după întoarcerea armelor. Şi îmi amintesc cum odată, seara, în timpul cinei, lampa cu petrol montată într-un candelabru chiar deasupra mesei a început să se clatine violent, semn că se declanşase bombardamentul. Mi s-a întipărit în memorie şi un alt moment, petrecut de data asta în miezul zilei, în curtea casei fiind: ca prin vis, văd umbra unei păsări  mari. Era un avion de recunoaştere care zbura razant pe deasupra caselor.

Trupele ruseşti de infanterie şi cavalerie se scurgeau pe strada Avram Iancu spre Germania. Fratele meu, Viorel, mai mare decât mine, având aşadar opt-nouă ani, le urmărea curios de după gardul curţii, văzând într-una din zile, cu uimire, chiar şi o cămilă, care tracta o platformă. Cine ştie din ce fund de stepă venea, cu soldaţii ce-o însoţeau, bătuţi deopotrivă de vântul războiului. Altădată, după ce avioanele nemţeşti au mitraliat strada, a privit îngrozit carnagiul lăsat în urmă: cadavre de cai şi de soldaţi, dar şi animale rănite şi oameni răniţi, zvârcolindu-se în chinurile morţii. În vremea adolescenţei mele, o privire atentă putea încă descoperi pe zidul casei lui Henţ, sub reparaţii şi zugrăveli, rănile lăsate de gloanţele căzute odată cu cele ce mutilaseră şi seceraseră vieţi. Poate se mai văd şi acum în unele locuri.

Dintr-un bombardament ce a avut loc în amiaza altei zile, fratele meu a scăpat de moarte ca prin urechile acului, fugind la timp de la postul său de observaţie. Tata, cu mine în braţe, mama şi sora mea au fugit în grădină, unde s-au ascuns după un morman de bolovani. După încetarea raidului au văzut că gardul pe care fusese cocoţat copilul era ciuruit de schije, iar în spatele casei părinţii mei au găsit o bombă, ce pătrunsese şi alunecase în jos tocmai prin acea streaşină, rămânând astfel, ca prin minune, neexplodată. Bombe au căzut atunci, lăsând gropi şi pământ spulberat, după casa domnului Popa (de lângă fosta Bancă de Stat, semn că această clădire impunătoare fusese ţintită), pe digul Crişului şi în parcul cel bătrân, cu copaci imenşi. De atunci datează şi o amintire năstruşnică: în casă la noi se cazaseră peste noapte câţiva ruşi, care aduseseră în curte o maşină-amfibie. Viorel a studiat ce a studiat monstrul, până când, umblând la un ventil, a desumflat cauciucul uneia dintre roţi. L-a scăpat de bătaia mecanicului o rusoaică mai milostivă, care, pesemne, avea şi ea acasă vreun copil la fel de curios...

 

Au urmat ani de privaţiuni, pe care, copil fiind, nu le simţeam atunci, dar acum le înţeleg. Casa cu pridvor şi balustrade de lemn, în care locuia cu chirie familia noastră, se afla vizavi de blocul particular, primul bloc din oraş, cu etaj şi camere numeroase, încăpătoare, construit de domnul Hentz pentru familia sa (casa lui Henţ). Lângă trotuarul din faţa casei noastre şi a curţii mama sădise flori ce râdeau soarelui de dimineaţa până seara. Gura-leului şi Regina nopţii dominau pe rând cu parfumul lor. Proprietatea avea o grădină mare, ce ne asigura strictul necesar de legume, avea „acareturi” pentru păsări şi pentru creşterea porcilor. Tatăl meu, de meserie tâmplar, orfan de război fiind (bunicul Ioan a murit în Primul Război Mondial), avusese privilegiul de a fi concentrat la locul de muncă, la Societatea MICA, unde se muncea pentru front. Soarta i-a fost în felul acesta favorabilă, căci regimentul 13 Călăraşi, în care fusese încorporat, a fost decimat în război (păstrez o fotografie în care toţi tinerii aceia încă cruzi stau ţepeni, îmbrăcaţi în uniformele lor, şi privesc cu mândrie solemnă în aparatul de filmat, neştiind cât de scurt avea să fie firul vieţii lor).

Serviciul pe care-l deţinea tatăl meu precum şi destoinicia şi hărnicia mamei ne-au asigurat un trai modest. Sigur că pentru mine totul părea firesc, fiind prea mică să înţeleg ceea ce se petrece. Pentru mine, fiind şi „prâslea” casei cel răsfăţat, viaţa era o poveste, la care participam fie ocrotită în braţele celorlalţi, fie de pe scaunul cu picioare înalte, pe care Ticu (tatăl meu) mi-l făcuse, ca să pot sta la masă la aceeaşi înălţime cu ceilalţi membri ai familiei (pe măsură ce creşteam, reteza din picioarele scaunului).

Imediat după amintirile despre război, sunt cele în care, să fi avut doi-trei ani, mă priveam în oglinda cea mare, aşezată pe picioare de lemn, şi care se putea balansa. Îmi vedeam doar capul cu codiţe făcute rotocol lângă fiecare ureche şi legate cu funde mari, late, albe sau roşii. Aşa, după înălţimea la care era etajera ataşată oglinzii (care trăieşte şi azi), am putut apoi deduce înălţimea şi aproxima vârsta. Tot din acea perioadă îmi amintesc primul fel de „prăjitură” făcută de mama mea, din făină de mălai… Cu o coajă brun-arămie, uşor crocantă, presărată cu zahăr înainte de a scoate tava din ler (cuptorul sobei). La... cerere, mama îi adăuga un strat de liptar (marmeladă de prune). Cred că în acei ani s-a născut deviza ei: „Puţin, da’ bun!” Deviză rămasă multă vreme valabilă, fiindcă niciodată nu am fost o familie înstărită.

Plăcută îmi este şi amintirea momentelor în care tata meşterea câte ceva pentru casă . Cum, tineri căsătoriţi, deţineau drept unică avere un pat şi o laviţă, el a făcut, rând pe rând, mobilă pentru întreaga casă. Dulapul de bucătărie, cu volume suprapuse, este o bijuterie. Mai anii trecuţi a încăput pe balconul meu şi mă minunez mereu cât de încăpător şi folositor îmi este. Deşi pare de jucărie, a slujit zeci de ani unei familii cu trei copii, supravieţuind glorios până azi. Deseori, când lucra, tata mă aşeza pe masa lui de tâmplar iar mie-mi plăcea să mă joc cu jiluiturile rămase după datul la rindea, cărora le adulmecam ca un căţel mirosul proaspăt. De atunci, se vede, am îndrăgit mirosul lemnului, după cum, mai apoi, mirosul şi farmecul de nedescris al pădurii.

 

Casa de pe strada Avram Iancu avea o curte încăpătoare, unde tata confecţionase şi instalase o hintă, ba adusese şi-un morman de nisip fin, special pentru a-mi da „de lucru”. Ţin minte cum mă jucam acolo cu Ioana, o fetiţă de şase-şapte ani, adusă din Moldova odată cu alţi copii, din cauza foametei provocate de cumplita secetă din 1946. Domnul Hentz o înfiase. Abia venită, era tunsă chilug, cum procedaseră autorităţile cu toţi copiii refugiaţi, pentru a-i scăpa de păduchi. Sigur că eu, care aveam doar trei ani, neîmpliniţi, nu înţelegeam şi nu ştiam nimic despre aceste lucruri; aveam pentru ea sentimente amestecate: capul ei golaş îmi stârnea milă şi, pentru că simţeam asta ca o durere, încercam să mă răzbun pe ea, ba dându-i, ba luându-i uneltele- jucării, după capriciile mele.

Grădina casei îmi părea uriaşă. Primăvara şi vara, cum intram pe portiţă, mă întâmpina, în dreapta acesteia, o tufă rotundă, mare, mai mare decât un stat de om, de trandafiri sălbatici cu florile roz. Dedesubtul ei şi jur-împrejur, o pădure de lăcrămioare, violete şi nu-mă-uita. Loc tocmai potrivit, unde sora şi fratele meu să ascundă la Paşti ouă vopsite, pe care urma să le găsesc eu, convinsă că Iepuraşul le pusese special pentru mine; altele le plasau în tufele de pe digul Crişului, unde uneori ieşeam seara să ne plimbăm, iar eu îmi imaginam că la capătul digului se afla capătul pământului şi că oricine, ajuns acolo, ar avea la picioare o prăpastie uriaşă, un hău.

Ajunsă în grădină, ignoram straturile cu zarzavaturi de toate neamurile, atrasă irezistibil de tufele de agrişe şi de ribizli (strugurei) ce însoţeau cărarea până spre capătul grădinii. Acolo împărăţea bătrânul nuc, ce-şi trimisese diplomatic ramurile peste gard, în grădina lui Ioji, băieţelul de-o seamă cu mine. Nu e de mirare că repede ne-am împrietenit amândoi, amestecând mulţumescul cu köszönemul şi kéremszépenul cu terogul. Aveam la dispoziţie o creangă groasă, orizontală, pe care ne aşezam confortabil, povesteam, răsfoiam cărţi după ce ajunsesem şcolari, făceam schimb de jucării şi de arme. Eu îi dădeam, de pildă, vreun arc şi săgeţi de trestie confecţionate de fratele meu, Viorel; Ioji îmi dădea un nemaipomenit revolver (o clanţă de uşă, adevărat obiect de artă, găsit în magazia bătrânei lui case). Şi altele asemenea... Pentru că jucăriile mele erau foarte diverse. Aveam jucării pentru fetiţe, inventate de sora mea, apoi de mine: casa păpuşilor cu mobilier confecţionat din cutii de chibrite ori din alte insolite materiale. Căpăcelele de alune erau, desigur, farfurioarele piticilor invitaţi uneori la festin. Erau bilele transparente, albe sau colorate, cu nemaipomenite irizări date de firişoarele delicate şi umbrele dinăuntrul lor şi care deveneau pentru mine Ileana Cosânziana şi Făt-Frumos, pierzându-se şi regăsindu-se. Erau păpuşile făcute de sora mea, Margareta - Doina-Doiniţa, doină printre străini (a trăit cea mai mare parte a vieţii în Cracovia, unde, după studiile la Universitatea Jagiellonă, a profesat şi-a întemeiat o familie şi s-a petrecut în cealaltă lume ). Alături de fratele meu, a fost ocrotitoarea mea. Îmi făcea codiţe, îmi punea pampoane, îmi cosea rochii cu platcă, ce se terminau necondiţionat cu funde ce se legau frumos pe umeri, îmi spunea poveşti. Păpuşilor din cârpe, le făcea capete rotunde, cărora le desena frumos feţele, le punea plete din fire de lână şi apoi le îmbrăca în hăinuţe colorate. Când am primit o păpuşă adevărată, i-am spart curând capul de ghips, înciudată că „voia” să pară mai frumoasă decât celelalte, vechile mele prietene. Mai târziu, mi-a adus din Cracovia o păpuşă-băiat, îmbrăcată într-un costum cadrilat. Mica (cealaltă Margaretă a mea, mama) i-a croşetat o cipilică rotunjoară, cu un „năsturaş” în vârf; eleve mărişoare fiind, cu prietena mea, Ildiko, al cărei tată era croitor, croiam costume speciale şi rochii pentru păpuşile noastre, cărora le organizam felurite evenimente, culminând cu nunta, căci nu degeaba păpuşa mea era băiat şi păpuşa ei era fată.

Dar erau şi jucăriile băieţeşti, împărtăşite cu Marele Meşter – fratele meu: fluiere din lemn de salcă, nasturi de cele mai diverse forme şi greutăţi, cu care jucam fotbal de masă (pe unii, ca să fie mai grei, îi lipeam suprapuşi), morişte cu care alergam pe trotuarul din faţa casei, cercuri de mânat, pe acelaşi trotuar, cu cârlige special îndoite la vârf, praştii de diverse calibre, scaieţi în care înfigeam pene lungi, pentru împodobit spatele trecătorilor neatenţi... Mai erau caietele şi cărţile pe care-mi exersam scrisul, după ce am învăţat literele de la cei mari. Că era caietul de lecturi suplimentare al surorii mele, U.R.S.S. în război de Valter Roman, în care era preamărit Stalin iar eu îi preamăream mustăţile, după plac, cu creionul negru (specializarea mea; scăpase de împodobirea cu mustăţi un singur personaj, băiatul frumos ca un înger, căruia părinţii îi spuneau, spre marea mea nedumerire, regele Mihai); că era Lir şi Tibişir, de Moş Nae, Familia Roademult (autor necunoscut din cauză de coperţi rupte), care mai cuprindea o istorisire despre Haină-pestriţă şi Pantaloni-albi, alta despre Moţoi, pedepsit într-un butoi, precum şi piesa de teatru Unirea, jucată pentru prima oară pe scena Ateneului Român în faţa A. S. R. Principele Nicolae; că era Nuieluşa fermecată, piesă în 2 acte şi 2 tablouri, pentru copiii mari şi mici, cu zece ilustraţii şi nouă clişee muzicale, text de Mihail Negru, muzica de George Simonis, Editura ziarului Universul, 1936, ori Doamna Curie, de Eva Curie, traducere de Al. Iacobescu, Editura Cugetarea P.C. Georgescu – Delafras, Bucureşti, IV – Str. Popa Nan, 21, 1940... Toate păstrează urmele efervescentelor mele „lucrări”... Nu e de mirare că ideea despărţirii de toate aceste minunate îndeletniciri şi a plecării la şcoală nu m-a entuziasmat, ba chiar m-a speriat, cu atât mai mult, cu cât nu frecventasem grădiniţa. Îmi amintesc dimineaţa când, punându-mă sus, pe masă, Mica mi-a definitivat ţinuta de şcolăriţă, prinzându-mi de jartiere, cu nişte nasturi, ciorapii albi, şi învăţându-mă că, dacă se întâmplă să pierd vreunul, nu-i bai! Să caut o pietricică şi s-o pun în loc! Aşa că dinspre partea asta eram asigurată... Totuşi, Marele Meşter a fost nevoit, în primele zile de şcoală, să stea cu mine în bancă, până ce, la îndemnul domnului Gherega, primul meu învăţător, privind cu atenţie în jur, am ales o fetiţă care-mi plăcea. Abia apoi a putut şi Viorel să meargă la clasa lui. Oricum, la sfârşitul anului şcolar, îmbrăcată într-o rochiţă de mătase albă, cu dungi albastre, cusută de mama dintr-o cămaşa a tatălui meu (aşa am intrat în lume şi la naştere, înfăşurată într-o altă cămaşă a lui) l-am derutat pe domnul director care mi-a înmânat premiul pe scena din sala de festivităţi a liceului. Cum braţul drept îmi era încărcat cu cărţile primite, când a vrut să dea mâna cu mine, i-am întins mâna stânga: neavând încotro, s-a conformat şi el, întinzându-mi tot mâna stângă. Nici n-a mai contat cum am recitat poezia, publicul era deja cucerit de prestaţia noastră... comună.

 

Crăciunul venea în casa cu numărul 27, de pe strada Avram Iancu, ca o poveste de vis. Mai bine-zis, ca o poveste din Marele Vis ce mi-a însoţit primii ani, trăiţi în acea casă. Se făcea că sub patul meu era Împărăţia Poveştilor. Cu case, cu oameni, cu toate personajele din basmele ce-mi fuseseră povestite, cu întâmplări minunate dar şi cu... pitici, voioşi şi harnici nevoie mare. Dimineaţa, când mă trezeam, primul lucru era să mă uit sub pat, să regăsesc Împărăţia din vis. Eram foarte dezamăgită că dispăruse, dar ştiam că am s-o revăd în următoarea noapte. Şi ea revenea, într-adevăr! Aşa că apariţia bradului de Crăciun, în apropierea patului meu, mi se părea firească, ca şi cum şi el ar fi venit din aceeaşi Împărăţie. Mi-l prevesteau butucii de lemne din sobă, care trosneau a ger, bocăniturile bocancilor pe pragul casei, pentru a se scutura zăpada de pe ei şi şuviţele de aer rece ce pătrundeau pe uşă odată cu intrarea cuiva; mirosul „altfel” al hainelor celor ce veneau de afară, sosirea domnului Werner, care ne aducea în rucsacul nelipsit din spatele lui o ramură cu struguri păstraţi în fân şi pere dulci, la fel păstrate. Erau apoi fulgii de zăpadă al căror dans îl urmăream până la ameţeală, cu nasul lipit de fereastră, colindele care umpleau casa. Mama, care de obicei cânta la mandolină, cânta acum, în timp ce trebăluia prin casă, colinde, iar glasul ei de soprană părea muiat într-o emoţie specială. Erau mirosurile bunătăţilor culinare, ale mirodeniilor. Iar într-o bună dimineaţă, abia trezită, simţeam o prezenţă tăcută, persistentă, ca o fiinţă care aşteaptă să fie descoperită. Inspiram adânc mireasma inconfundabilă, întârziam dinadins în minunata senzaţie, încercam să mi-l imaginez, abia apoi deschideam ochii şi-l priveam, fericită că a venit în sfârşit... O, nu era un brad împodobit somptuos, precum cei de azi, dar era, întotdeauna, un brad înalt, până în tavan! Iar printre podoabele lui, pregătite de mâini drăgăstoase, nu lipseau prăjiturelele în formă de steluţă şi nucile argintate şi aurite. Cel mai vechi dar pe care-mi amintesc să-l fi găsit sub brad a fost o cutie de Domino, având piesele negre, cu puncte albe. Încă nu ştiam să joc Domino, numai Moară, aşa că micuţa cutie m-a fascinat şi-n curând am şi devenit adepta jocului. Cântărind atent emoţiile, cred că doar un penar de lemn, cu un mic desen colorat, pictat pe capac, primit mult mai târziu, la intrarea în clasa I, m-a mai vrăjit la fel.

Din acei ani „mărunţei ”, răzbate şi amintirea cu miros de brad de Crăciun a unei zile, când, luându-mă în braţe şi ridicând capacul unei lăzi uriaşe, compartimentate, în care se păstra făina, Mica îmi arăta prăjiturile. Într-o găleată emailată erau checsuri de diferite forme, unele simple, altele lipite câte două cu cremă, într-un vailing ( lighean ) covrigei, într-altul prăjitura cu miere de stup, pe blaturi – câteva foi ce urma să fie umplute, cozonacii cu nucă şi …ÎMPĂRATUL COZONACILOR: înalt, cum n-am mai văzut niciunde, nicicând, mai înalt decât oala înaltă în care fusese copt.

Mirosul bradului din strada Avram Iancu, farmecul Crăciunului primei copilării m-au însoţit apoi în casa lui Boc, pe strada liceului – strada Lenin, unde am locuit cu familia în copilăria şi adolescenţa mea şi unde s-au adunat alte amintiri în tolbă, apoi în casele unde am locuit singură, din Someş-Odorhei. Mă însoţeşte şi azi, când sunt din nou la Brad. Pentru că bradul de Crăciun nu-mi lipseşte din casă. Chiar dacă, de câţiva ani, este o simplă ramură împodobită. Dar sentimentul acela inefabil, ce mă copleşea în casa primei mele copilării în dimineaţa când mă trezeam în prezenţa bradului, mi-e greu să-l reconstitui. E ca şi cum aş încerca să pun la loc pulberea scuturată de pe o aripă de fluture.

 

Anotimpurile şi anii curg ca nouri lungi pe şesuri... Un alt Crăciun se apropie. Strada Avram Iancu şi-a păstrat şi azi numele atât de familiar, numele Crăişorului. Atunci, demult, era o stradă fermecată. Acum, când nici casa în care m-am născut nu mai există, îmi pare uneori străină. Atunci casele ei erau frumoase, îngrijite, cu straturi de flori sub ferestre, curţile aveau porţi prietenoase... Atunci familiile ieşeau seara la plimbare, părinţi şi copii, străbătând-o din centru până la gară şi înapoi... Se salutau, schimbau câteva vorbe... Acum strada Avram Iancu este pentru mine mai mult Strada Gării, cea care, odată, cândva, m-a dus departe, departe de casă. Şi care mai apoi m-a readus acasă, la acasa mea... Unde, din când în când, timpul curge îndărăt, poleindu-ne pe amândouă în culorile începutului de lume.

 

*Textul reproduce, cu schimbări şi completări, O poveste din marele Vis, apărută în vol. Pendul de cer. Scriitori rememorând Crăciunul Copilăriei, antologie alcătuită de Menuţ Maximinian şi Valentin Marica”, Editura Cezara Codruţa Marica, Târgu-Mureş, 2014.

 

***

Note de lectură semnate de Sânziana Batişte

 

Sânziana Batişte, Aurelia Stoie Mărginean, Daruri către lume *

 

Mi-am primit darurile de Sărbători!

Aurelia Stoie Mărginean mi-a trimis cele două albume ale ei, apărute de curând la Editura Transilvania Expres: „Trăsături şi Expresii. Galerie de portrete”, 2016 şi „Şchei Braşov. Desene în peniţă. Album documentar”, 2015. Ele însele reprezintă Sărbători ale talentului şi ale spiritului, în care, pagină cu pagină, cititorul se scufundă, admirând, meditând, primenindu-şi ochii şi inima, simţind cum se luminează lăuntric, cum devine mai generos, mai iubitor de oameni şi de valorile create de ei de-a lungul unei istorii dramatice.

Pentru „Trăsături şi Expresii. Galerie de portrete”, dedicată copiilor săi (Andreea, Iulian, Mihai), pictoriţa a ales un motto semnificativ din versurile lui Ioan Alexandru: „Lumina nu de sine sta/ Ci-l căuta pe fiecare/Pe nume din pustii strigând/ Tu eşti cutare şi cutare.” Precum Lumina invocată de Ioan Alexandru, Aurelia Stoie Mărginean caută să recreeze şi să dezvăluie, prin portretele sale, ceea ce-l defineşte pe omul zugrăvit, ce-l face demn de atenţie, unic. Şi aşa cum „Lumina dintâi” (cum o numeşte Lucian Blaga) a pus în fiecare om o fărâmă din sine, pictoriţa pune în fiecare portret o fărâmă din propria lumină interioară. Nu doar că portretele sunt expresive, oferindu-ne o mare varietate de chipuri şi atitudini, dar ele emană căldură, blândeţe, calm, spirit pur.

Ele zugrăvesc chipul văzut al modelului dar „vorbesc” şi despre chipul lor nevăzut, neperisabil, chipul interior al acestora.

Majoritatea modelelor îmi sunt necunoscute, dar despre talentul pictoriţei de a reda esenţa personajului, despre similitudinea perfectă portret – model, m-au convins de la început cele trei portrete ale Părintelui Galeriu, realizate în martie 1999, şi care deschid galeria. În textul care le precedă, Aurelia Stoie Mărginean mărturiseşte:

„Părintele Galeriu avea o mişcare continuă a degetelor, odată cu valul vorbirii. Trebuia să înregistrez în totalitate apariţia acestui om, matur, slab, cu plete sure, barbă lungă, o voce cu timbru cald, mâini mari cu degete care se mişcau fiecare separat mai ceva ca un jongler.”

Şi, într-adevăr, cel de-al doilea şi cel de-al treilea portret redau nu doar chipul înduhovnicit al Părintelui, ci şi freamătul emoţional al mâinilor, aşa cum ni-l amintim din timpul vieţii sale. Am admirat apoi portretul Papei Ioan Paul al II-lea, surprins în cea mai cunoscută ipostază, cu capul aplecat meditativ spre umăr, cu pleoapele plecate, grele de tot greul lumii; dar şi cele ale... mirenilor cunoscuţi din scena literară: Nora Iuga, Nina Cassian (acesta din urmă amintindu-mi, prin liniile sumare dar precise în redarea expresiei, de portretul făcut de Brâncuşi lui James Joyce), Laurenţiu Ulici, Nicolae Stoie, Mircea Nedelciu, Daniel Drăgan, Dan Tărchilă, Ovidiu Moceanu, Caius Dobrescu, Alexandru Muşina. Lista literaţilor nu este, desigur, completă. Privilegiaţi numeric par a fi braşovenii, concitadinii pictoriţei, cei făcând parte din elitele culturale ale oraşului.

Prefaţa albumului, un fin eseu despre portretele Aureliei Stoie Mărginean, despre tehnicile folosite, despre relaţia portretist – model, o decriptare a psihologiei fiecăruia, este semnată de fiica pictoriţei, Andreea Păstârnac. Aceasta precizează:

„...a desenat sute de portrete, abordând toate tehnicile. De la schiţe şi crochiuri, la pastel şi ulei, la marile portrete lirice în peniţă. Aproape în totalitate portretele au rămas modelelor, în familii, efigii într-un arbore genealogic. Multe dintre portrete sunt o mărturie a călătoriilor, a întâlnirilor. Portretista se înscrie într-o tradiţie veche, când jurnalul unui pictor reţinea, pe lângă peisaje, mărturii despre oameni, chipuri... Portretele sunt ca şi Notele de călătorie ale artistei. Aşa cum peisajul nu putea fi lăsat în afara ochiului şi a meditaţiei, la fel nici chipurile. Ca şi cum ar trebui împlinită o frescă. Acasă, portretele celor apropiaţi se transformă într- galerie a oraşului. [...]”

În notele presărate printre portrete pictoriţa vorbeşte ea însăşi despre tehnicile abordate şi despre clipele de har în care desenul se „scria” parcă de la sine, despre bucuria creaţiei. Prezentă la evenimentele culturale ale Braşovului, ochiul ei treaz, înzestrat cu precizie de laser, scrutează fizionomii şi expresii, transpunându-le apoi cu mână sigură pe suportul material:

„Precizia şi dinamica privirii m-au dus la a desena portrete „pe furate”. Ce bucurie, nu ştie, nu mă vede, stă la masă, ascultă, scrie iar eu îl desenez. Portretele „furate” sunt cele mai autentice crochiuri.” Sau: „Portretul din memorie”: „Închide ochii memorează, deschide ochii şi... Altă performanţă. Cu linii simple, puţine, vei reuşi.” Dezvăluirile din laboratorul de creaţie a pictoriţei se diversifică, aceasta vorbind despre Tabloul din umbră şi lumină, desenele realizate cu peniţa de tuş, pretinzând o tehnică specială (puncte, puncte şi linii scurte) dar şi o extraordinară atenţie şi precizie, fiindcă nu admite ştergerea/corectura; despre dificilul autoportret: „aceeaşi lecţie dar mult mai grea.” O lecţie însuşită pe deplin de către Aurelia Stoie Mărginean, după cum demonstrează cele două autoportrete admirabile incluse în volum (un fragment al unuia dintre ele apare şi pe coperta I a volumului de faţă). Oricum, aceste „lecţii” de măiestrie ne vorbesc şi despre vocaţia pedagogică a pictoriţei, care, între anii 1975 – 2004, a fost profesoară de pictură şi grafică la Şcoala de Arte, Braşov.

Recentul album al pictoriţei reuşeşte să dezvăluie şi să ne bucure prin alte şi alte faţete ale unui talent complex, delicat şi viguros în acelaşi timp.  

Sânziana Batişte

Brad,

28 aprilie 2016

* Material apărut în revista Vatra veche, nr. ... şi pe blogul autoarei de pe Google +

https://plus.google.com/u/0/+S%C3%A2nzianaBati%C5%9Fte_scriitoare

 

***

 Sânziana Batişte, CORABIA CU PAVOAZ DE AGATE*

 

"Şi turme-ntregi de gânduri pe puntea ei se-mbarcă..."

 

Tocmai a ajuns şi la mine corabia zburătoare, cu pavoazul ei de agate!

O carte pe tema aşteptării, trăită de doi corăbieri (citeşte: scriitori ) autentici, din familia spirituală a celor care, dincolo de suferinţă, ştiu "să ferece curcubee", "pe mări(le) de suflet" ale cititorilor. Am deschis-o la întâmplare şi-am furat cu ochii câteva rânduri, care mi-au adus în minte versurile lui Ion Barbu...

Dar cartea aceasta nu se lasă furată, ci îl fură ea însăşi pe cititor, pagină cu pagină. Tema aşteptării

captează, ca într-o plasă, alte şi alte teme existenţiale, pe care cei doi scriitori le dezbat şi le colorează afectiv, potrivit propriilor personalităţi. Monica Pillat şi Radu Ciobanu nu s-au văzut niciodată. Ceea ce nu înseamnă că nu se cunosc (afinităţile elective!) şi ceea ce nu i-a împiedicat să construiască în spirit o carte minunată, care ne îmbogăţeşte sufletul.

Sânziana Batişte,

Brad, 26 iunie 2016

* Monica Pilat – Radu Ciobanu, Dincolo de așteptare, Dialog în larg, Editura Eikon, 2016

Material apărut pe blogul autoarei, de pe Google +

https://plus.google.com/u/0/+S%C3%A2nzianaBati%C5%9Fte_scriitoare

 

***

Sânziana Batişte: Note de lectură la romanul „Arhipelagul”, de Radu Ciobanu

 

„Arhipelagul”, scris de Radu Ciobanu şi dedicat Lizucăi, fiica autorului, se dovedeşte a fi un bildungsroman cu o structură aparte faţă de cea tradiţională.

Primul capitol, „Oraşul”, ne umple de visare şi nostalgie. Timişoara este reînviată prin ochii copilului care a descoperit-o treptat, cu clădirile, străzile, pieţele şi cartierele ei, dar şi prin oameni şi întâmplări ce nuanţează infinit parfumul de epocă. Facem cunoştinţă nu doar cu câţiva dintre membrii familiei, dar şi cu personaje pitoreşti: tanti Schultz, căreia refuză, dintr-un capriciu intempestiv, să-i spună „sărumâna”, fapt urmat de pedeapsa cuvenită, din partea mamei, dar şi de marea descoperire că există motive pentru care se moare şi altele pentru care nu se moare, iar „În cauza asta nu moare nime...”; domnul Abediere, cognomen atribuit prin receptarea fonetică greşită a expresiei cu care acesta se despărţea de clienţi, „ich habe die Ehre”; frizeria lui, unde-şi însoţea tatăl, devenise locul primelor „delicii gustate în taină” de copil: miresmele, jocul de lumini al oglinzilor, plăcerea că, „aşezat picior peste picior în scăunaşul de răchită, citea sau doar privea pozele, ţinând ca şi oamenii mari, mânerul uşor al micului suport de bambus”; Cătălina, adevărată „arhivă” a poveştilor cu „Satana, cu strigoi, cu vâlve ori cu spiriduşi”, cea pe care o însoţea uneori la „pec”, adică la brutar, ducând aluatul frământat şi întorcându-se apoi acasă cu pâinile fierbinţi, rumene; acoperite cu o faţă de masă şi puse într-un cărucior, pâinile lăsau în urmă o aromă ameţitoare, ce, odată ajunşi în dreptul Episcopiei, îl ademenea pe însuşi episcopul care stătea în jeţul lui de răchită, sub un umbrar de trandafiri, şi-şi citea ziarele, să o adulmece... Alături de Irma (supranumită Tana) descoperă de mic nu doar tainele limbii germane, dar şi cele ale fabuloaselor parcuri ori ale călătoriei (adevărată odisee) spre casa lui Onkel Klaus, fratele acesteia, din Pădurea Verde. Acolo era tărâmul unui adevărat paradis, ce avea să fie devastat la începutul verii lui '44 de „grohăitul motoarelor”, de uniformele feldgrau ce „mişunau” prin pădure, construind bordeie, bivuacuri şi cazemate; acolo a auzit pentru prima dată cuvântul „evacuieren”...

Capitolele „Cărţile” şi „Lumea” întregesc imaginea universului familial: casa părintească, cea a bunicului din Periam, unchi, mătuşi, „bătrânii” familiei, genealogii şi ipoteze genealogice; dar şi imaginea oraşului (cofetăria lui Stoica, prăvălioarele diverşilor meşteşugari, magazinele cu jucării, „hruba cu miracole” din Piaţa Maria - o bibliotecă de împrumut unde găsea orice, de la almanahuri anonime până la Dostoievski, de la tratate de chiromanţie până la istorii ale marilor descoperiri, de la colecţia „Marie Claire” până la exemplare din „Fliegende Blätter”, revistă fabuloasă din alte vremuri, despre care Tata Moşu pomenea uneori cu veselă nostalgie.” (pag. 94)

Apar în prim-plan figurile tutelare, părinţii, în primul rând, dar şi fratele mamei, Uica Mircea. A vorbi despre el, mărturiseşte autorul „E ca şi cum ar trebui să atingă o rană vie.”

Personalitate complexă, îndrăgostit de medicină, în acelaşi timp iubitor de muzică („cânta minunat la pian”) şi poezie, „hipersensibil şi interiorizat” dar înzestrat şi cu un irezistibil umor, găseşte drum spre mintea şi sufletul nepotului, asupra căruia are o influenţă copleşitoare:

„El i-a deschis toate porţile, spre toate zările. Cu el a învăţat să se amuze de spectacolul lumii şi de la el a primit dojana oricând, cu sufletul deschis şi fără ca de pe urma ei să rămână fumegarea vreunui resentiment. Ştia să se copilărească, dar ce spun eu? A rămas , de fapt, până la sfârşit un copil plin de candoare, înţelepciune şi de har. I-a fost întâiul confident şi l-a răsplătit cu cu dragostea şi c încrederea sa. Ceea ce i-a legat – pot s-o spun acum, după atâţia ani, fără teama unei judecăţi greşite sau exaltate – a fost adevărata prietenie. Adevărată pentru că n-a dezlegat-o nici moartea.” (pag. 194)

Capitolul „Întâmplări” debutează cu evocarea stră-străbunicului, „Ioan Murariu, paroh. Născut la 7 mai 1813 în Lugoj (...) Primeşte parohia din Sâlha la 1850, răposat în 1883, martie 7. Din căsătoria cu Ecaterina, sora mamei lui Coriolan Brediceanu, a avut un fiu şi şase fete”, una dintre ele, Ecaterina, fiind „Mama Bună Bătrână”. O incursiune în Sâhla ne familiarizează nu doar cu alţi membri ai familiei, dar şi cu atmosfera satului bănăţean de odinioară, cu „bărbaţii satului, bănăţenii aceia curaţi, cumpăniţi şi făloşi, care erau abonaţi la „foi”, cântau în cor, îngrijeau vitele şi lucrau pământul cu pricepere, având orgoliul de a se simţi „fruncea”. (...) Duminica, după slujba religioasă, „femei frumos îmbrăcate, în costume scumpe româneşti, se școală cu tradiţionala cuviinţă românească în faţa grupului care trece”, grup în care se afla şi preotul satului. Bărbaţi în pieptare albe dungate cu negru ţin sfat ici şi colo, dinaintea porţilor, ca nişte simpli legionari romani.” (pag. 217-218)

Relatarea altei incursiuni, de data asta la locul de obârşie a familiei mamei sale, satul Vălcani, aflat „în dunga graniţei sârbeşti”, prilejueşte cunoaşterea unei comunităţi săteşti la fel de bine închegate de-a lungul generaţiilor, oameni vrednici, mândri de iugărele şi de holdele lor.

Personajele şi întâmplările (incluzând, printre altele, exodul timişorenilor de teama invaziei nemţilor, mitralierea populaţiei şi bombardamentul asupra Timişoarei, venirea trupelor ruseşti) augmentează ideea importanţei familiei, a clanului, nu doar pe plan individual, ci şi pe plan social şi naţional. Este o idee ce apare firesc, cu fiecare pagină parcursă, stăruind în mintea cititorului, şi pe care Radu Ciobanu o formulează prin expunerea convingerii pe care o afirmă „tuşa Mariţi”: „Să avem încredere în steaua noastră.” Trăitoare în epoca Memorandumului, a războiului şi a luptei pentru Unire, scriitoare de poezii, poveşti şi piese de teatru, stând în preajma unor personalităţi precum părintele Lucaciu, Vasile Goldiş şi Valeriu Branişte, aceasta se dedicase din tinereţe unor înalte idealuri. Pe bună dreptate, Radu Ciobanu respectă această dorinţă a ei de a infuza tuturor credinţa în steaua familiei şi a neamului:

„Socoteşte că cel mai de seamă merit al ei este acela de a-i fi ferit de risipirea aducătoare de uitare. Se ştiu până la stră-strămoşii de care sunt mândri, deşi n-au avut un titlu de nobleţe, în afara celui de om. Sunt solidari cu toate ramurile şi generaţiile dinaintea lor, după cum sunt solidari între ei, cei de azi. Chiar dacă se văd rar, chiar dacă nu-şi scriu des, conştiinţa că există, că merg înainte, că sunt departe de a se stinge le dă un sentiment de siguranţă şi orgoliu.. El îi ajută să înfrunte sau să ignore mai uşor – atunci când le întâlnesc – aroganta vanitate a parveniţilor, impostura, ifosele semidoctismului, lipsa de scrupule a celor ce nu simt şi nu înţeleg nevoia de a avea un trecut. Aşa i s-a născut convingerea – de care-ţi mai vorbeam – că marile familii alcătuiesc un fel de structură de rezistenţă a unui popor. Şi cu cât sunt mai conştiente de trecutul lor şi de măreţia împrejurării înseşi de a avea un trecut, cu atât rezistenţa acestei structuri va fi mai mare. Iar când vorbeşte despre „marile familii”, nu dă sintagmei sensul de high life, nu foloseşte cuvântul „mare” în sensul de înălţime socială, ci în dublul sens de vastitate şi înălţime morală.” (pag. 243-244)

Intercalate apar în roman capitolele denumite „Excurs 1”, „Excurs 2”, „Excurs 3”. Sunt cele dedicate procesului de creaţie al romanului „Nemuritorul albastru”: lecturile cele mai variate, călătorii, trăiri şi impresii, truda asupra paginii nescrise şi asupra celei scrise, pentru a o cizela, dar şi bucuria cufundării în scris; cotidianul, de atâtea ori mizerabil, brutal, dar şi aducător de revelaţii, precum cea a venirii verii, la ieşirea din oraş, după flori de soc, cu Lizuca...

În fine, după terminarea romanului (era în 1977, anul în care Radu Ciobanu împlinea 40 de ani) mărturisirea: „Mă simt descoperit şi în primejdie. Mi-e dor de „Nemuritorul albastru”, de timpul când, scriind această carte, eram apărat şi nu mă temeam decât de propriile mele îndoieli. Fiecare capitol era o izbândă, fiecare nouă propoziţie o bucurie, abia acum îmi dau seama.”

Şi un adevăr esenţial, spus simplu, nesofisticat, aşa cum toată cartea este scrisă (lucru pe care şi-l „permit” doar scriitorii adevăraţi, de substanţă):

„În clipele cele mai grele, din atmosfera celei mai mari nenorociri, te poate salva numai lucrul. Mai mult încă: lucrul e singura cale care ne poate ajuta să uităm că vom muri.”

Sânziana Batişte,

Brad, 11 iulie 2015

*Radu Ciobanu, „Arhipelagul”, Ediţia a doua, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2015.

(Vox Libri)

 

***

Sânziana Batişte, Valentin Marica, în „apa duhului” şi în mierea cuvintelor *

 

Plecat în lume dintr-un sat ardelean cu nume parcă predestinat, Zoreni, Valentin Marica a păşit pe cale cu hotărârea, demnitatea, bună-cuviinţa şi lipsa de trufie a fiilor luminii. Urmărindu-i parcursul profesional, ne uimim de puterea sa de muncă, de capacitatea de dăruire în slujba culturii şi spiritualităţii româneşti. Profesor, jurnalist, editor, istoric şi critic literar, autor de cursuri universitare, actualmente senior-editor la Radio Târgu-Mureş, Valentin Marica fixează „borne”, lasă urme, ridică ştachete... Împreună cu vechiul său prieten Nicolae Băciuţ şi alături de „o mână de oameni”, după cum mărturiseşte într-un interviu, susţine de ani de zile (cu eroism, aş zice) tradiţia şi actualitatea culturală din Târgu-Mureş şi din judeţul Mureş, prezenţa sa iradiind în cultura naţională prin cărţile scrise, prin undele sonore, prin implicarea în acţiuni de anvergură.

Nu-l cunosc personal pe Valentin Marica, am vorbit doar telefonic şi m-am obişnuit să-i urmăresc emisiunea „Vitralii”, a cărei invitată am avut cinstea să fiu, în două rânduri. Dar omul „integral” mi s-a dezvăluit în cărţile sale: crescut din seva Zorenilor, hrănit cu laptele graiului şi al credinţei strămoşeşti, un spirit subţiat de o vastă cultură, lămurit în durerea despărţirii de copila sa, Cezara, domnia-sa oferă cititorului cu inima deschisă întreitul dar al credinţei, al iubirii şi al speranţei. Volumele sale de poezie ne întorc la izvorul spiritualităţii româneşti.

Era firesc să ajungă în Ţara Sfântă, la „rădăcinile luminii”. Nu ca un „sărac”, ci ca un om ce poartă cu sine lumina Zorenilor: „Leg fuioarele luminii de aici de cele care îmi erau în podul palmei şi al sufletului când am plecat de acasă” − mărturiseşte în paginile minunatului jurnal, În apa duhului. Jurnal de reporter în Ţara Sfântă... Reîntors mai bogat spiritual, rânduindu-şi notele de călătorie, simte că i se „dezleagă” mâna, după un vis al nopţii, simbolic: „Scriam despre Ţara Sfântă. Paginile luau forma unei lumânări. Cezara era lângă mine, bucurându-se că scriu.” În felul acesta, vegheat de duhul Cezarei, va începe să scrie jurnalul, ca pe „un giulgiu ce-mi pare văzduhul întreg.”

Nu cred că s-a scris în lumea asta ceva mai grav, mai solemn, mai plin de har, mai răscolitor, mai luminător despre această experienţă existenţială. Valentin Marica a trăit pelerinajul intens, ca drum iniţiatic, ca întoarcere spre sine, ca o coborâre în „apa duhului” şi o urcare în lumina spiritului:„ Intrarea truditorului întru credinţă în cetatea Ierusalimului e naştere şi nuntă, e cuvânt roditor şi tăcere roditoare, e aşezare în fiinţă între maluri ce nu se surpă.” (sublinierea îmi aparţine). Este ieşire „dintr-un timp abulic, disputat până la ridicol, aşteptând să deschizi uşa spre mierea luminii.” Este destrupare de ceea ce este pieritor, este „întrupare” în ceea ce este veşnic. „Schimbă-te în cuvinte, mi-a spus Daimonul, repede, cât mai poţi să te schimbi!” − ni-l amintim pe Nichita Stănescu. Valentin Marica s-a schimbat şi el în cuvinte, „mierea luminii” preschimbându-se în mierea cuvântului. Dăruită cititorului.

Despre înălţimea spirituală a preocupărilor şi scrierilor lui Nicolae Marica dă mărturie şi lucrarea sa de doctorat, având ca temă Thanatosul ca ipostază a tragicului în literatura română, şi despre a cărei importanţă pentru patrimoniul nostru cultural se va vorbi, desigur, îndelung şi aplicat. Revista Vatra veche (în nr. 12, decembrie 2009, dedicat personalităţii sale) publică fragmente semnificative din capitolul introductiv. Intuind şi demonstrând „un consens al textelor literaturii române asupra thanatosului, consangvinitatea acestora într-o forma mentis care statuează ipostaza tragicului”, Valentin Marica lansează o idee extrem de valoroasă, aducând în finalul lucrării „Argumente pentru o istorie a literaturii române Ars moriendi”! Vizionar, Domnia-sa percepe în această posibilă istorie, încă o deschidere, încă o cale spre universalitate a literaturii şi culturii române:

„O istorie a literaturii române din perspectiva thanatosului, a sentimentului tragic al fiinţei, a topicii existenţiale integratoare (o viaţă şi cu a morţii două), a conştiinţei de sine, poate ilustra şi reverbera misterul, în acelaşi timp fiind şi ariergarda universalităţii scrisului literar românesc, cunoscute fiind opiniile după care, cu cât o literatură îşi pune mai curajos problema morţii, cu atât este mai ancorată în universal, în ordinea morală a lumii.”

Credinţa mea este că, prin ideea fericită de a pune între copertele unor cărţi modele umane şi profesionale pentru generaţiile de azi şi pentru cele ce vin (prin colecţia Profesioniştii noştri, ajunsă la cel de-al 14-lea volum), Centrul European de Studii Covasna-Harghita şi Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, sub patronajul Înalt Preasfinţitului Arhiepiscop al Covasnei şi Harghitei, Ioan Selejan, fac un act extrem de necesar şi de mare patriotism. Trăim vremuri tulburi, primejdioase. Având drept modele personalităţi complexe şi luminoase precum cea a lui Valentin Marica, uniţi precum frunzele întru arborele dragostei de ţară, al credinţei în valorile neamului, fiinţa noastră naţională va dăinui „între maluri ce nu se surpă”.

* Material pentru volumul Profesioniştii noştri (vol. 14), Centrul Centrul European de Studii Covasna-Harghita şi Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Tg. Mureş

 

***

Sânziana Batişte, MAREA ŞI ETERNA DRAGOSTE, ştiinţificţiuni şi alte voioşii de Franciscus Georgius. Copertă şi ilustraţii de Simone Györfi, Ediţie electronică, Jibou, 30 noiembrie 2015.

 

De formaţie ştiinţifică (profesor de fizică), Franciscus Georgius (Györfi-Deák György) este un împătimit al cititului, un fin cunoscător al literaturii, un degustător al scrierilor de călătorie şi al istoriei, un bun cunoscător al etnografiei şi folclorului român şi maghiar. Este prezent în expoziţii de grafică, pictură, colaj, origami. Marea sa dragoste pare a fi însă literatura science-fiction. Încă din anii studenţiei timişorene, scrie şi publică proză, cronici literare, traduceri în majoritatea revistelor science-fiction tipărite şi on-line. Împreună cu Robert Lazu (coordonator) şi Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi, este co-autor al primei lucrări româneşti de referinţă dedicate Pământului de Mijloc, Enciclopedia lumii lui J.R.R. Tolkien (Ed. Galaxia Gutenberg, 2007). Volumul de articole critice „Tolkien cel veşnic verde” a fost distins cu Premiul Colin 2014 pentru non-ficţiune.

 

„Noaptea Sfântului Andrei este una în care se întâmplă multe si nu toate plăcute.
Dar cel mai bun leac împotriva spaimei este voioşia. Cărticica din ataşament ar trebui să fie un astfel de medicament.”

Cu acest „avertisment”, am primit într-una din serile trecute, de la bunii mei prieteni, soţii Györfi-Deák, „MAREA ŞI ETERNA DRAGOSTE/ştiinţificţiuni şi alte voioşii”, volumul semnat cu pseudonimul Franciscus Georgius; coperta şi frumoasele ilustraţii aparţin Simonei Györfi. Vă asigur că această carte poate fi un „medicament” cu remarcabile virtuţi, la orice oră din zi şi din noapte. Plecând de la date ştiinţifice reale, autorul deschide poarta ficţiunii, creând o superrealitate uneori credibilă, altădată bizară, şocantă şi, nu de puţine ori, amuzantă, căci umorul este nelipsit din aceste mici bijuterii ale imaginaţiei şi ale bucuriei de a crea.

Iată, din MISSA SOLEMNIS, aflăm că, profitând de cunoscuta/recunoscuta toropeală de început de săptămână a oamenilor, „spiritele siliciului îşi rezervă câteva cicluri numai pentru ele”. Sunt momentele dimineţii, când toate calculatoarele din lume se reunesc într-un conclav al lor, formând o comunitate de sine stătătoare, infosfera, în care schimbă informaţii, acumulează date şi... iau decizii!

Ba chiar, după ce acordă tuturor subansamblelor un fel de binecuvântare URBI ET ORBI, adresează un gând binevoitor şi oamenilor: „„Binecuvântează-i, Doamne, pe oameni şi iartă-i, deoarece nu ştiu ce fac...”

Iar ca să devenim deplin convinşi că toate acestea se întâmplă, autorul, cu umorul aferent, ne trimite să ne verificăm... factura:

„Dacă nu mă credeţi, examinaţi-vă factura telefonică şi veţi vedea că nu numai Dumneavoastră folosiţi linia telefonică şi modemul ca să comunicaţi. Duceţi-vă şi verificaţi. Nu-i aşa?”

Temele abordate şi tonul sunt diverse, întotdeauna interesante, nu de puţine ori emoţionante. În OGLINDA ÎNGERILOR, Adad reuşeşte, cu ajutorul „interpretorului optic de caractere” să decodeze semnele din jurnalul unui manuscris aparţinând doctorului John Dee, şi care conţinea secretul nemuririi. Odată descifrat codul, primeşte un telefon de la autorul ce trăise şi murise cu secole în urmă: acesta îi mulţumeşte că, datorită lui, a renăscut. În LIVADA, membrii familiei constată că, după modelul „oglinzii magice empatice”, tabloul creat de tată, pe bază de „culori empatice”, rezonează cu biocâmpul uman.

Dar sunt în primejdie de a cădea în greşeala de a povesti ceea ce trebuie citit şi savurat pe îndelete... Franciscus Georgius are dreptate: prin aceste „ştiinţificţiuni şi alte voioşii” oferă cititorului un „medicament” pentru sănătate şi tinereţe spirituală.

 

Sânziana Batişte

Brad, 6 decembrie 2015

(Material apărut pe Google +

https://plus.google.com/u/0/+S%C3%A2nzianaBati%C5%9Fte_scriitoare

 

***

 

Sânziana Batişte, Semn de aer, de Aurelia Stoie Mărginean*

 

După ce anul acesta pictoriţa Aurelia Stoie Mărginean şi-a bucurat admiratorii cu cea de-a 52-a expoziţie a sa, RETRO – 75, al cărei vernisaj a avut loc la Braşov, iat-o acum prezentă cu o carte la care de mult timp visa şi pe care doar modestia şi sfiala ce-o caracterizează au făcut s-o păstreze neştiută până acum.

„Semn de aer” este o carte specială, în care „parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund” (Baudelaire – „Corespunderi”). O carte de poezie, însoţită de imagini picturale, „o carte spectacol”, cum o defineşte Nora Iuga, în prefaţa volumului. Poeziile fiind datate, senzaţia este şi aceea a unui jurnal inedit, născut din amintirile copilei din Şcheii Braşovului, păşind desculţă sau dănţuind îmbătată de frumuseţile firii; după cum şi din impresiile directe şi trăirile din taberele de creaţie naţionale şi internaţionale, din nenumăratele călătorii, în locuri de la cele apropiate, până în cele mai depărtate: Japonia, China, America, Laponia. În paginile acestui jurnal se derulează o viaţă de om! Pe care şi-a pus pecetea nevăzută o întâmplare reală, cu conotaţii simbolice, evocată de autoare în versuri şi în P. S.-ul ce le însoţeşte: Era în primăvara lui 1946. Fetiţa obişnuia să iasă în faţa casei, să deseneze şi să scrie cu pietre culese din râu, să danseze pe asfaltul şoselei dintre Braşov şi Predeal. Iată însă că, într-o zi, tânărul pe atunci, viitor rege Mihai, coboară din automobilul cu care trecea în viteză, o ia de mână pe fetiţa care, de data aceasta i se ivise în drum cu trotineta ei sărăcuţă, silindu-l să frâneze puternic şi o duce în curtea părinţilor ei... „Între cei doi/ Copil anonim/ Şi cap încoronat/Distanţă mare e/ Sunt drumuri paralele/ Cu roţi de automobil/ Şi îngeri de destin...” – consemnează autoarea, care n-a uitat niciodată urma neagră-neagră lăsată de frâna maşinii... Întâmplarea a şters distanţa dintre cele două destine iar Timpul le-a făcut să se asemene: tânărul de atunci a devenit şi a rămas pentru noi Regele, cunoscut în lumea toată. Fetiţa a devenit Regina propriului ei regat de culori, cunoscută şi ea în lumea toată...

Mi-o amintesc pe Aurelia Stoie Mărginean din studenţie: cu un trup statuar, frumoasă ca o zeiţă, înzestrată cu o vitalitate molipsitoare, era o fiinţă a luminii, a exuberanţei, a bucuriei. Autoportretul din acest volum, la care mărturiseşte că a lucrat îndelung, reflectă fidel ceea ce am vrut eu să exprim prin cuvinte. Era îndrăgostită nu doar de pictură, ci şi de poezie. Îmi amintesc cu nostalgie cum, în atelierul studenţesc din bătrânul parc al Clujului, în timp ce lucra, îmi recita, ca într-o incantaţie, versurile lui Rafael Alberti (cel născut în „Cadizul de-argint”) dedicate albului: „Eu dărui soare, limpezesc şi tulbur/ şi diluez, fac totul străveziu/ spăl, estompez, evapor/ Manet, / Sisley, Monet,/ Pissaro şi Renoir...); iar eu, vrăjită, continuam în gând: „Să v-amintiţi că sunt şi eu o roză.”

În desenele şi picturile Aureliei Stoie Mărginean albul se vădeşte a fi „fericit...sângele/ fără de care n-ar putea fi dreapta/ luminii limpezire de culori.” (Rafael Alberti – „Alb”) Iar culorile respiră, şoptesc, vibrează, cântă, dansează, plutesc, dezvăluind ochilor un univers mirific, fie că înfăţişează o modestă scoică adusă la mal de valurile mării, fie o umilă floare de scaiete, fie Casa Mandarinului din Shanghai, fie zgârie-norii de pe Broadway. ..

Din preaplinul inimii pictoriţei, din bucuria ei de a trăi şi a contempla minunile ce-o înconjoară, din permanenta meditaţie asupra lumii şi vieţii, s-a născut dorinţa irepresibilă de a se exprima şi prin cuvinte, chiar dacă simte dureros că „Atâtea stări, atâtea culori,/ Nu au cuvinte surori.” („Prea puţine cuvintele”)

Versurile, de o simplitate deconcertantă şi de o puritate genuină, în acelaşi timp mustind de înţelepciune, unele concentrând în ele înţelepciunea unor maxime, ne mişcă sufletul şi, intrând cu inimă curată în jocul de cuvinte al Aureliei Stoie Mărginean, ne uimim asemenea unor copii care descoperă „lucrurile” lumii, echilibrul şi armonia Universului: „Greoaie mări şi continente/ Pământul îşi roteşte/ Eu caut Himera/ pe Sanctificata Terra/ Cu pas săltat/ Aproape levitat/ Drumul mă cheamă...” („Sanctificata Terra”)

Totul e atât de pur şi sărbătoresc, de parcă ni s-ar permite să asistăm la naşterea şi „botezarea” Terrei, la ivirea din valuri a zeiţei frumuseţii.

Aurelia Stoie Mărginean nu şi-a scris versurile pentru profesorii/ profesoarele de română, nici pentru criticii literari. Dar, poate, cei care le vor citi vor înţelege un lucru: doar dintr-un asemenea ochi curat, din sufletul gânditor şi cântător în versuri al acestei poete „naive” s-au putut ivi minunatele picturi, călătoare prin întreaga lume, multe dintre ele împodobind muzee, colecţii de stat, colecţii particulare din ţară şi din străinătate.

Încă emoţionată de această neconvenţională ieşire în lume, pictoriţa-poetă creează: „Timpul, timpul şi pensula/ Mâna şi pensula/ Ochiul cu privirea/ Culoarea şi lumina./ E grabă, e grabă/ Urmează plecarea/ Pictează, pictează/ Insula, Insula.” („Insula”)

 

* Aurelia Stoie Mărginean, „Semn de aer”, Transilvania Expres, Braşov, 2015.

Material apărut în revista „Vatra veche”, nr. 10, octombrie 2015

https://www.facebook.com/Vatra-veche-103310523087214/

 

***

Sânziana Batişte, O apariţie recentă: romanul „timp rătăcit”, de Mariana Vartic,

eLiteratura, Bucureşti, 2015 *

          Licenţiată a Facultăţii de Filologie Cluj (1967), cercetător la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară din Cluj (din 1969), Mariana Vartic a scris, singură sau în calitate de coautor, lucrări ştiinţifice de referinţă (studii de istorie şi critică literară, antologii, dicţionare), a îngrijit numeroase ediţii. O atenţie specială a acordat romanului, specie abordată din mai multe puncte de vedere: cronologic, sociologic, văzut în interviuri („o istorie autobiografică”) şi dramaturgiei. Cu dăruire, inteligenţă şi acribie ştiinţifică, a umplut rafturi de bibliotecă cu instrumente ştiinţifice indispensabile pentru cunoaşterea aprofundată a limbii şi literaturii române. Munca i-a fost răsplătită cu prestigioase diplome şi premii.
          Traducătoare redutabilă ( a transpus în limba română opere ale lui Adolfo Bioy Casares, Marios Vargas Llosa, Ramiro de Maeztu, Roberto Arlt) Mariana Vartic este un glas puternic, original şi în dramaturgia şi proza română contemporană.
          Vorbind despre romanele sale, critica literară a aşezat numele acesteia între mari nume ale literaturii universale, remarcând originalitatea şi forţa talentului său. Irina Petraş vede în romanele sale („ O lume fără mine” - 1992, „Prăpastia de hârtie” - 2003 şi „Crimă cu înlocuitor” - 2009), „un ciclu al vârstelor interioare”, „o urzeală romanescă strunită cu artă în toate segmentele sale, de o densitate sublimată, spunerile având bătaie lungă şi sublimând tăcerile....”
          De curând a apărut la eLiteratura cel de-al patrulea roman al său, „timp rătăcit”. Este un roman care, fără a „închide” acel posibil, proiectat ciclu al vârstelor interioare, se reîntoarce la vârsta inocenţei din „O lume fără mine”. În acel prim roman, personajul (fetiţa) explorează o lume ce-şi dezvăluie, cu fiecare nouă zi care începe, cu fiecare clipire a genelor, cu fiecare respirare şi bătaie a inimii, farmecul misterios: casa, grădina, pădurea, mişcările infinitezimale ale naturii şi ale sufletului, dulceaţa apropierii de cei iubiţi, admiraţia, rostul cuvintelor, preţul tăcerii, dar şi singurătatea, golul din suflet, spaima şi tristeţea. O însoţeşte în palpitanta aventură un câine imaginar, „Câinele meu cel negru”, care apare când e şuierat de trei ori, devenindu-i cel mai apropiat confident. Va dispărea pentru totdeauna doar la sfârşitul zilei celei mai lungi şi mai „fierbinţi”, când copila înţelege cât de primejdios este să-ţi pui toate speranţele într-o aşteptare nedefinită; şi că „pentru a sfîrşi ceva cu adevărat, trebuie ca altceva să înceapă.” Scris la persoana I, epicul este sumar, mai mult sugerat, surprins în oglinda amintirii şi a trăirilor de altădată. De aceea petele de umbră ce aparţin existenţei reale sunt estompate de culorile luminoase ale naturii paradisiace în care se petrece un miracol mai mare decât oricare altul: o fetiţă inteligentă, sensibilă, imaginativă deschide ochi cuminţi, atenţi, curioşi, uimiţi spre univers!
          „timp rătăcit” recuperează întâmplări apropiate aceleiaşi vârste. Acţiunea lui este mai complexă, iar întâmplările aparţin unei istorii negre, cât se poate de reale şi, mai ales, dureroase; atît de dureroasă, încât multă vreme ea a fost dinadins împinsă în uitare: „[...] când un colţ al feţei de masă din in ţesută la război de bunica Lia dădea să-şi ivească albeaţa imaculată sufocam cu cruzime amintirea.” Înţelegem că o amintire sclipind trecător era percepută ca o primejdie, ca o cheie ce ar fi deschis poarta prin care ar fi năvălit, inevitabil, cohortele de întâmplări tragice la a căror dezlănţuire copilul a asistat neputincios, fără a le înţelege cauzele şi sensul, dar care l-au marcat pentru totdeauna. De aceea, romanul poate fi interpretat şi ca o necesară, de neevitat, exorcizare.

          Scris tot la persoana I, într-un monolog ce curge ca un râu descătuşat, de data aceasta cercul personajelor evocate este mai larg, aşa încât romanul devine polifonic. Este remarcabilă capacitatea scriitoarei de-a adopta cele mai diferite moduri de exprimare, exploatând toate resursele limbajului, prin care imprimă viaţă fiecărei noi apariţii, plasând-o, ca într-un portret colectiv, în locul adecvat. Sunt prezenţi din nou părinţii (sugeraţi în primul roman prin „el” şi „ea”) dar şi mai mulţi membri ai familiei, pe care vremurile duşmănoase îi adunaseră sub acoperişul aceleiaşi case, devenite o adevărată arcă „tot mai plină tot mai neîncăpătoare şi care începuse să ia apă.” Alte personaje îi reprezintă pe membrii comunităţii ieşite din rosturile ei fireşti, în care, precum se întâmplă întotdeauna la mari schimbări sociale, ies la iveală „gunoaiele” umane (precum grobianul Iacob), promotorii unei religii a răului. Într-o manieră originală, mai mult deduse din amintirile fetiţei decât expuse ostentativ, faptele şi întâmplările refac imaginea unui timp istoric malefic: o Românie trecută prin război şi-n care se experimentează, cu urmări tragice pentru milioane de familii, dar şi pentru ţară, un nou tip de societate, venit (impus cu forţa) de la Răsărit...
          Devine mai puternic în acest roman şi glasul autoarei, prin dublă prezenţă: vocea copilului de altădată este secondată permanent de vocea aparţinând vârstei mature. Aceasta din urmă nu ne oferă un „comentariu” al faptelor şi al trăirilor fetiţei de altădată, ci un joc „cu mărgelele de sticlă”, o meditaţie neîntreruptă asupra timpului, asupra vârstelor, asupra actului scrierii, asupra modului în care autobiograficul şi imaginativul creează o mixtură inextricabilă:

„Şi ştiu că amintirea e a trecutului, iar rememorarea aparţine clipei de faţă, dar mixtura e atât de fin mărunţită în malaxorul timpului, centrifugată apoi aprig, întoarsă cu susu-n jos, zgâlţâită până devine o pastă nediferenţiată, un amestec inextricabil, aşa încât aducerile aminte îmi viciază inevitabil prezentul, la fel cum, inevitabil, acesta intervine asupra lui.”
    Frapează, şi în acest adevărat manual estetic, fineţea analizei/autoanalizei psihologice, cruzimea introspecţiei.
          Dacă nu v-aţi îndrăgostit de mult timp de un roman, vă invit să citiţi „timp rătăcit”. Adevărata literatură... moare, dar nu se predă!

Sânziana Batişte
Brad, 2015
* Revista Vox Libri, nr. 2 (39), 2016. Materialul reproduce textul apărut în data de 17 octombrie 2015, pe blogul Sânzianei Batişte, de pe Google +

https://plus.google.com/u/0/+S%C3%A2nzianaBati%C5%9Fte_scriitoare

 

***

Sânziana Batişte, Părerile toamnei, de Toni Constantin Georgescu*

 
         Un poet al cărui nume nu-l veţi găsi, deocamdată, în nicio istorie literară, în niciun dicţionar. O poezie care reflectă condiţia umană cu tot ceea ce are ea fragil: întrebări, nelinişti şi spaime, bucurii şi tristeţi, covârşitorul sentiment al efemerului; dar şi ceea ce o face puternică: ochiul rece, măreţia supraumană a trestiei gânditoare... O poezie în care ne recunoaştem, o poezie care ne ajută să înţelegem mai bine că lumea în care trăim (scena) şi noi, (actorii), nu suntem altceva decât jocul cuantic al luminii pe ecranul eternităţii.

Şi, dacă aţi citit kilometri de poezie, în care nu doar versurile, ci şi numele autorilor dau impresia că sunt interşanjabile, poezia acestui autor are marcă: marca Toni Constantin Georgescu (cândva, tcg – pe reţelele literare). O veţi descoperi şi o veţi recunoaşte apoi, fără îndoială.

 

Sânziana Batişte

* Material apărut în agero-stuttgart.de şi pe blogul Sânzianei Batişte, de pe Google +

https://plus.google.com/u/0/+S%C3%A2nzianaBati%C5%9Fte_scriitoare

 

***

 

Sânziana Batişte, Pe firul memoriei cu Radu Ciobanu. Note de lectură la romanul „Arhipelagul”, de Radu Ciobanu

 

„Arhipelagul”, scris de Radu Ciobanu şi dedicat Lizucăi, fiica autorului, se dovedeşte a fi un bildungsroman cu o structură aparte faţă de cea tradiţională.

Primul capitol, „Oraşul”, ne umple de visare şi nostalgie. Timişoara este reînviată prin ochii copilului care a descoperit-o treptat, cu clădirile, străzile, pieţele şi cartierele ei, dar şi prin oameni şi întâmplări ce nuanţează infinit parfumul de epocă. Facem cunoştinţă nu doar cu câţiva dintre membrii familiei, dar şi cu personaje pitoreşti: tanti Schultz, căreia refuză, dintr-un capriciu intempestiv, să-i spună „sărumâna”, fapt urmat de pedeapsa cuvenită, din partea mamei, dar şi de marea descoperire că există motive pentru care se moare şi altele pentru care nu se moare, iar „În cauza asta nu moare nime...”; domnul Abediere, cognomen atribuit prin receptarea fonetică greşită a expresiei cu care acesta se despărţea de clienţi, „ich habe die Ehre”; frizeria lui, unde-şi însoţea tatăl, devenise locul primelor „delicii gustate în taină” de copil: miresmele, jocul de lumini al oglinzilor, plăcerea că, „aşezat picior peste picior în scăunaşul de răchită, citea sau doar privea pozele, ţinând ca şi oamenii mari, mânerul uşor al micului suport de bambus”; Cătălina, adevărată „arhivă” a poveştilor cu „Satana, cu strigoi, cu vâlve ori cu spiriduşi”, cea pe care o însoţea uneori la „pec”, adică la brutar, ducând aluatul frământat şi întorcându-se apoi acasă cu pâinile fierbinţi, rumene; acoperite cu o faţă de masă şi puse într-un cărucior, pâinile lăsau în urmă o aromă ameţitoare, ce, odată ajunşi în dreptul Episcopiei, îl ademenea pe însuşi episcopul care stătea în jeţul lui de răchită, sub un umbrar de trandafiri, şi-şi citea ziarele, să o adulmece... Alături de Irma (supranumită Tana) descoperă de mic nu doar tainele limbii germane, dar şi cele ale fabuloaselor parcuri ori ale călătoriei (adevărată odisee) spre casa lui Onkel Klaus, fratele acesteia, din Pădurea Verde. Acolo era tărâmul unui adevărat paradis, ce avea să fie devastat la începutul verii lui '44 de „grohăitul motoarelor”, de uniformele feldgrau ce „mişunau” prin pădure, construind bordeie, bivuacuri şi cazemate; acolo a auzit pentru prima dată cuvântul „evacuieren”...

Capitolele „Cărţile” şi „Lumea” întregesc imaginea universului familial: casa părintească, cea a bunicului din Periam, unchi, mătuşi, „bătrânii” familiei, genealogii şi ipoteze genealogice; dar şi imaginea oraşului (cofetăria lui Stoica, prăvălioarele diverşilor meşteşugari, magazinele cu jucării, „hruba cu miracole” din Piaţa Maria - o bibliotecă de împrumut unde găsea orice, „de la almanahuri anonime până la Dostoievski, de la tratate de chiromanţie până la istorii ale marilor descoperiri, de la colecţia „Marie Claire” până la exemplare din „Fligende Blater”, revistă fabuloasă din alte vremuri, despre care Tata Moşu pomenea uneori cu veselă nostalgie.” (pag. 94)

Apar în prim-plan figurile tutelare, părinţii, în primul rând, dar şi fratele mamei, Uica Mircea. A vorbi despre el, mărturiseşte autorul „E ca şi cum ar trebui să atingă o rană vie.”

Personalitate complexă, îndrăgostit de medicină, în acelaşi timp iubitor de muzică („cânta minunat la pian”) şi poezie, „hipersensibil şi interiorizat” dar înzestrat şi cu un irezistibil umor, găseşte drum spre mintea şi sufletul nepotului, asupra căruia are o influenţă copleşitoare:

„El i-a deschis toate porţile, spre toate zările. Cu el a învăţat să se amuze de spectacolul lumii şi de la el a primit dojana oricând, cu sufletul deschis şi fără ca de pe urma ei să rămână fumegarea vreunui resentiment. Ştia să se copilărească, dar ce spun eu? A rămas , de fapt, până la sfârşit un copil plin de candoare, înţelepciune şi de har. I-a fost întâiul confident şi l-a răsplătit cu cu dragostea şi c încrederea sa. Ceea ce i-a legat – pot s-o spun acum, după atâţia ani, fără teama unei judecăţi greşite sau exaltate – a fost adevărata prietenie. Adevărată pentru că n-a dezlegat-o nici moartea.” (pag. 194) Capitolul „Întâmplări” debutează cu evocarea stră-străbunicului, „Ioan Murariu, paroh. Născut la 7 mai 1813 în Lugoj (...) Primeşte parohia din Sâlha la 1850, răposat în 1883, martie 7. Din căsătoria cu Ecaterina, sora mamei lui Coriolan Brediceanu, a avut un fiu şi şase fete”, una dintre ele, Ecaterina, fiind „Mama Bună Bătrână”. O incursiune în Sâhla ne familiarizează nu doar cu alţi membri ai familiei, dar şi cu atmosfera satului bănăţean de odinioară, cu „bărbaţii satului, bănăţenii aceia curaţi, cumpăniţi şi făloşi, care erau abonaţi la „foi”, cântau în cor, îngrijeau vitele şi lucrau pământul cu pricepere, având orgoliul de a se simţi „fruncea”. (...) Duminica, după slujba religioasă, „femei frumos îmbrăcate, în costume scumpe româneşti, se școală cu tradiţionala cuviinţă românească în faţa grupului care trece”, grup în care se afla şi preotul satului. Bărbaţi în pieptare albe dungate cu negru ţin sfat ici şi colo, dinaintea porţilor, ca nişte simpli legionari romani.” (pag. 217-218)

Relatarea altei incursiuni, de data asta la locul de obârşie a familiei mamei sale, satul Vălcani, aflat „în dunga graniţei sârbeşti”, prilejueşte cunoaşterea unei comunităţi săteşti la fel de bine închegate de-a lungul generaţiilor, oameni vrednici, mândri de iugărele şi de holdele lor.

Personajele şi întâmplările (incluzând, printre altele, exodul timişorenilor de teama invaziei nemţilor, mitralierea populaţiei şi bombardamentul asupra Timişoarei, venirea trupelor ruseşti) augmentează ideea importanţei familiei, a clanului, nu doar pe plan individual, ci şi pe plan social şi naţional. Este o idee ce apare firesc, cu fiecare pagină parcursă, stăruind în mintea cititorului, şi pe care Radu Ciobanu o formulează prin expunerea convingerii pe care o afirmă „tuşa Mariţi”: „Să avem încredere în steaua noastră.” Trăitoare în epoca Memorandumului, a războiului şi a luptei pentru Unire, scriitoare de poezii, poveşti şi piese de teatru, stând în preajma unor personalităţi precum părintele Lucaciu, Vasile Goldiş şi Valeriu Branişte, aceasta se dedicase din tinereţe unor înalte idealuri. Pe bună dreptate, Radu Ciobanu respectă această dorinţă a ei de a infuza tuturor credinţa în steaua familiei şi a neamului:

„Socoteşte că cel mai de seamă merit al ei este acela de a-i fi ferit de risipirea aducătoare de uitare. Se ştiu până la stră-strămoşii de care sunt mândri, deşi n-au avut un titlu de nobleţe, în afara celui de om. Sunt solidari cu toate ramurile şi generaţiile dinaintea lor, după cum sunt solidari între ei, cei de azi. Chiar dacă se văd rar, chiar dacă nu-şi scriu des, conştiinţa că există, că merg înainte, că sunt departe de a se stinge le dă un sentiment de siguranţă şi orgoliu.. El îi ajută să înfrunte sau să ignore mai uşor – atunci când le întâlnesc – aroganta vanitate a parveniţilor, impostura, ifosele semidoctismului, lipsa de scrupule a celor ce nu simt şi nu înţeleg nevoia de a avea un trecut. Aşa i s-a născut convingerea – de care-ţi mai vorbeam – că marile familii alcătuiesc un fel de structură de rezistenţă a unui popor. Şi cu cât sunt mai conştiente de trecutul lor şi de măreţia împrejurării înseşi de a avea un trecut, cu atât rezistenţa acestei structuri va fi mai mare. Iar când vorbeşte despre „marile familii”, nu dă sintagmei sensul de high life, nu foloseşte cuvântul „mare” în sensul de înălţime socială, ci în dublul sens de vastitate şi înălţime morală.” (pag. 243-244)

Intercalate apar în roman capitolele denumite „Excurs 1”, „Excurs 2”, „Excurs 3”. Sunt cele dedicate procesului de creaţie al romanului „Nemuritorul albastru”: lecturile cele mai variate, călătorii, trăiri şi impresii, truda asupra paginii nescrise şi asupra celei scrise, pentru a o cizela, dar şi bucuria cufundării în scris; cotidianul, de atâtea ori mizerabil, brutal, dar şi aducător de revelaţii, precum cea a venirii verii, la ieşirea din oraş, după flori de soc, cu Lizuca...

În fine, după terminarea romanului (era în 1977, anul în care Radu Ciobanu împlinea 40 de ani) mărturisirea: „Mă simt descoperit şi în primejdie. Mi-e dor de „Nemuritorul albastru”, de timpul când, scriind această carte, eram apărat şi nu mă temeam decât de propriile mele îndoieli. Fiecare capitol era o izbândă, fiecare nouă propoziţie o bucurie, abia acum îmi dau seama.”

Şi un adevăr esenţial, spus simplu, nesofisticat, aşa cum toată cartea este scrisă (lucru pe care şi-l „permit” doar scriitorii adevăraţi, de substanţă):

„În clipele cele mai grele, din atmosfera celei mai mari nenorociri, te poate salva numai lucrul. Mai mult încă: lucrul e singura cale care ne poate ajuta să uităm că vom muri.”

Sânziana Batişte,

Brad, 11 iulie 2015

*Radu Ciobanu, „Arhipelagul”, Ediţia a doua, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2015.

(în Vox Libri, nr.3, 2015)

 

***

 

Sânziana Batişte: Un geolog în Ţara Moţilor. Romanul RUPTURA, de Ion LAZU – simple impresii*

 

„...după un timp, pe neobservate, fără vâlvă şi zgomot, flacăra se stinse totuşi. Dar Tonio Krőger mai rămase o vreme dinaintea altarului răcit (n.n. al dragostei) plin de uimire şi dezamăgire că devotamentul este imposibil pe pământ” (fragment din Motto-ul romanului Ruptura).

Asemenea eroului din nuvela lui Thomas Mann, autorul romanului Ruptura, Ion Lazu, vrea să înţeleagă... Se reîntoarce la „altarul” primei mari iubiri, rememorând scene, trăiri tulburătoare, încântări, uimiri, regrete; făcând o analiză fină a resorturilor psihologice care au condus la teribila ruptură sentimentală petrecută la vârsta tuturor visurilor, elanurilor, candorilor, speranţelor.

Purtat de drumurile sale de geolog în singurătăţile de început de lume ale Bulzeştiului de Sus, din Ţara Moţilor, tânărul de altădată, cărunt acum, reuşeşte să smulgă timpului, „prăpădului”, o fărâmă de trăire nobilă şi strălucitoare, ca o pepită încrustată în sufletul sensibil şi pur:
 „Omul, de la un moment dat, simte cum se afundă, aproape fizic. În acea clipă are în mod reflex gestul de a ridica mâinile – fie ele goale, sau ţinând deasupra prăpădului o coală de hârtie, scrisă...” (pag. 372).

Conceput ca o scrisoare – mărturisire (la persoana întâi), întreruptă din loc în loc de însemnările din jurnalul scriitorului – geolog, romanul pare (după cum i se revelează autorului, într-un vis) o supraomenească încercare de refacere a perechii primordiale.

 

Dincolo de „romanul iubirii”, paginile de jurnal palpită şi ele de viaţă autentică. Este viaţa trudnică a ultimilor „mohicani” – cei atât de puţin numeroşi moţi care mai populează unele sate ale Apusenilor, în încercarea lor disperată de a păstra modul de viaţă al străbunilor, pe plaiurile locuite din timpuri imemoriale. Ion Lazu se apropie sufleteşte de aceşti oameni, simte cu ei, se întristează şi se bucură cu ei. Le admiră demnitatea, hărnicia, tenacitatea. Omenos el însuşi, le preţuieşte omenia. Atent la truda lor zilnică, creionează tablouri impresionante, în fapt – adevărate şi memorabile secvenţe cinematografice, cum este şi aceea în care apare un grup de oameni care lucrează la fân, pe un deal al Bulzeştilor:

„(...) Se învârtesc acolo, în jurul unor stoguri, cu perechea de boi în tânjală – şi este chiar şi pentru mine o senzaţie ciudată să-i văd atât de sus, parcă într-un alt tărâm, ţinând mai mult de cer decât de lumea noastră. Au încărcat nişte clăi şi pornesc la vale; abia dacă-i disting, siluete miniaturizate, mai clar se vede cărarea albă, şerpuind în jos. Sunt curios să văd pe ce traseu vor coborî, căci panta e foarte abruptă, greu abordabilă chiar cu pasul... La această oră razele soarelui ating razant suprafaţa dealului, copacii aruncă urme nesfârşite, zăbrelind poienile; umbrele stogurilor par mai adevărate decât stogurile însele, umbrele oamenilor s-au însufleţit şi se agită energic, la altă scară, glasurile au căpătat o amploare nefirească, încât aud de la această depărtare îndemnurile pentru vite. Acum atelajul coboară de-a dreptul, ceea ce păruse de necrezut, probabil au împiedicat toate roţile... Căţelandrul cel negru aleargă încoace şi încolo pe lângă oameni, o ia razna, revine la grup, rămâne în urmă. Vecinul se aţine în calea boilor, vecina şi nora vin din urmă, cu furcile în spinare... „şi obosiţi oameni...” Îi aştept să reapară din crângul de arini. Dar nu coboară în fundul văii, cum m-am aşteptat, probabil au oprit boii la un saivan de-al lor. După un timp îi văd că mână boii la deal, din nou.” (pag. 362).

 

Asemenea pagini şi numeroase altele, învăluite în farmecul sălbatic, straniu (şi, într-un fel, neliniştitor) al Ţării Moţilor, dau oamenilor şi acestui ţinut dimensiuni mitice, ridicându-i/ridicându-l în eternitate.

 

Impresionează şi în acest roman (era prezentă şi în romanul Veneticii) bunătatea funciară a scriitorului, rara capacitate de înţelegere a fiinţei umane, respectul şi mila pentru ea. Nu o acuză pe fata care a provocat ruptura atât de intens simţită, gravată în toată fiinţa sa. Nu-i face reproşuri, ci încearcă să o înţeleagă, nu a uitat clipele de înălţare sufletească şi îi este recunoscător pentru ceea ce i-a dăruit. Câtă gingaşă înţelegere şi pentru bătrâna femeie din Bulzeşti, căreia, la plecarea din sat, nu-i dă banii datoraţi pentru găzduire în mână, ci îi pune, discret, pe colţul mesei! Scena despărţirii este extrem de emoţionantă:
 „Seara târziu apare bătrâna, să aranjăm plecarea mea din zori. Deja dusesem mare parte din bagaje la capătul coridorului, doar le strămut, la sculare, în căruciorul care aşteaptă în curte... Ce-a muncit azi, ce mai are de adus de la grădină. Mi-ar da nişte nuci pentru copil, dar încă nu s-au copt... Am vrea să venim din nou, la anul, măcar pentru o săptămână. Îi arăt banii, pe colţul mesei. Dă să-mi apuce mâna, o îmbrăţişez, îi pup broboada... Inima mare a doamnei... Să aibă noroc băiatul să fie sănătos şi mintos... Că Dumnezeu e mare... (bătrâna)... şi toate sunt în puterea Lui... (eu)... numai noi nu ştim să ne rugăm... (bătrâna)... şi suntem zăbăuci şi nu ştim încotro să ne îndreptăm sufletul... (eu)... şi să ne rugăm Lui... (Bătrâna). „Ei, Doamne, Doamne, iartă-ne!”, mai spune bătrâna, cu ardoare, abia mai nimerind drumul spre uşă.”

Pretutindeni, în cărţile sale, Ion Lazu vădeşte infinită înţelegere pentru sufletul femeii, în toate ipostazele sale: fetiţele cu care se juca în copilărie, colegele, o tânără femeie care se întorcea „cântată” de la înmormântare (adică, îşi „cântase”, îşi bocise mama), şi, mai presus de toate, soţia şi mama. Mama – venerată, despre care mărturiseşte: „Mama, cu poveştile ei, m-a făcut ca încă de pe-atunci să privesc spre fete cu un fel de milă ocrotitoare...” E o milă (i-aş zice) biblică, ce ne duce cu gândul şi cu sufletul la un pasaj pilduitor din Evanghelia după Matei: 49: „Şi întinzând mîna către ucenicii Săi, a zis: Iată mama Mea şi fraţii Mei. 50. Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela Îmi este frate şi soră şi mamă.” (sublinierea îmi aparţine).

În scena antologică a despărţirii de bătrâna gazdă, intelectualul cultivat şi ţăranca (poate neştiutoare de carte) din creştetul Apusenilor se întâlnesc pe aceeaşi lungime de undă a sufletului şi în credinţa în Dumnezeu.

Tradus în limbi de circulaţie internaţională (cum s-ar cuveni şi cu romanul Veneticii), romanul Ruptura ar dezvălui despre români şi România ceea ce este, fie total, fie parţial, necunoscut. S-ar vădi, fără tăgadă, că poate sta alături de cărţile marilor scriitori ai lumii.

 

Brad, iulie 2013

 

* Materialul a apărut întâi pe blogul scriitorului Ion Lazu:

http://ilazu.blogspot.ro/2013/07/sanziana-batiste-cronica-la-ruptura.htm

Reluat în revista Vox Libri, nr.1/2018

 

***

Alte traduceri:

Patru poeme traduse de PAUL ABUCEAN

 

ÎNTOARCERILE

 

Întoarcerile noastre-n puritate

Prin cloacă

Mâzgă şi deşertăciune

Şi întunericul

Şi ceaţa ca un fard

Noroiul timpului domnind bastard ─

Ci peste toate

Limpedele nard

Ce – spunem – şi – ce – nu – se – poate – spune

 

Sub stele picurând eternitate

 

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

 

VOLVIENDO

 

Volviendo a la pureza

Por la cloaca

La immundicia y vanidad

Por la oscuridad

Y el maquillaje de la niebla

Sobre el fango de la vil realidad –

 

Mas en la cúpula venid, mirad

El límpido y fragante nardo

 

Lo – dicho – y – lo que – nunca – se – dirá

 

Bajo estrellas goteando eternidad

 

Traducere/Traduccion: Paul Abucean

O LACRIMĂ

 

O

Lacrimă

O naiadă

Trup năuc

arzător

violent

Dar – ochiul de piatră

Şi gura de piatră

Şi fruntea de piatră

Dar – ochiul de piatră

Şi gura de piatră

Şi nara de piatră

Şi fruntea de piatră

 

Ce lume

Artistic coşmar

 

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

 

UNA LÁGRIMA

 

Una

Lágrima

Una náyade

Cuerpo

delirante

ardiente

impetuoso

 

Empero – el ojo de piedra

Y la boca de piedra

Y la nariz de piedra

Y la frente de piedra

Empero – el ojo de piedro

Y la boca de piedra

Y la nariz de piedra

Y la frente de piedra

 

Qué mundo

Pesadilla por encargo

 

Traducere/Traduccion: Paul Abucean

PÂNĂ LA CERURI

 

Până la ceruri şi mai departe

Trebuia gândit

Trebuia spus

 

Un vânt cu lacrămi

Mi-nchină faţa spre răsărit

Spre apus

 

De ce se-ntoarce şi îmi surâde

Zeul cu şerpi şi flori

 

Nu mai sunt eu

Nu mai e nimeni tristelor lui erori

 

Din floare albină

Din albină ceară

Din ceară lumină –

Şi m-am stins

 

Cine nu crede

Mă caute zadarnic

Prin necuprins

 

HASTA LOS CIELOS

 

Hasta los cielos y más allá    

Era menester pensarlo

Era menester decirlo

 

Un viento lloviendo lágrimas

 

Me inclina la faz hacia el oriente

Hacia el poniente

 

Por qué habrá vuelto y me sonrie

Ese dios portando sierpes a flores

 

He dejado de ser yo

Ya nadie radica en sus errores

Flor hecha abeja

Abeja hecha cera

Cera hecha lumbre -

Mirenme, estoy extinta

 

Dejen que me busque en vano

Por el sinfin

El increyente

 

Traducere/Traduccion: Paul Abucean

 

 

MĂ-NTEMEIEZ

 

Mă-ntemeiez în tine cu durere -

E frângere

topire

e dezbin

 

Uimire, înălţare şi declin

înstrăinare

dezînstrăinare

Şi lumea curge pe deasupra mea

nepăsătoare

 

Când ohotin sub tragica-i splendoare

Ridic spre cer chip blând

 

De fiară-crin

 

 

ME VOY PLASMANDO

 

Me voy plasmando en ti con sufrimiento -

Me quiebro

me derrito

me fragmento

 

Asombro es y auge y declino -

me envuelve y a la vez

me enajena

 

Mientras el mundo sigue su camino

sin ver mi pena

 

Y sollozando bajo el esplendor

que me condena

 

Aveces fiera soy y aveces flor

de azucena

 

Traducere/Traduccion: Paul Abucean

 

 

 Traduceri în limba italiană de Elena Dumitrescu

1. Dogana

 

Pagina in bianco – il mio confine segreto

unico mare che mi riceve

          (oh, ma ecco, goccia a goccia

                              mi ricevi)

vengo da te.

 

Sfocate ombre mi avvolgono di nuovo

con tocchi freddi

e le cose del mondo si inorridiscono

e declinano con un’altra limitazione

 

Le mie braccia traslucide allungo verso l’orizzonte

tenendomi l’anima nei palmi, su

camminando piano

con occhi ciechi

verso il nascosto brusio

sereno

                   constante

                                      immortale

 

2. Come mi chiamava

 

Come mi chiamava quell’uomo

          lanciandomi il nome nell’aria

          cantando

          oppure sibilandomelo

          come se fosse dei serpenti

 

 

Come mi aspettava quell’uomo

fermo nelle luci mobili della sorte –

insaziabile fontana

e tenero labirinto

 

Come mi accarezzava quell’uomo

nuotando nei miei occhi

perdendosi nei miei capelli

          modellandomi con la certitudine

del veggente

 

Come mi faceva rinascere quell’uomo

come mi perdeva

qui – adesso

 

 

Come mai prima

 

3. Ero un albero

 

Ero un albero pensieroso

pregando

ero sia il fiore dell’albero

che il frutto

 

Fragranza senza sposo

e il popolo

 

E nel silenzio dell’inizio del mondo

io chiedevo te

 

Imperatore

 

4. La risata del vincitore

 

Ecco – con mano goffa

disegno di nuovo parole sulla mia vita

 

Venga il tuo sguardo tuttavia –

staremo tranquilli finché tu leggi

 

Venga anche la tua mano innevata

e la bocca amara

e il pianto

e il respiro che scorre nell’aria

 

E la risata

del vincitore sopra stendardi

 

 

5. Momento

 

Il fuoco scopietta – il gelo continua in pace

 

          Il rame del mio bracciale

scivola piano e si srotola come un serpente

attraversando la carta

 

Eccola adesso ritirata nel suo angolo

e aspettando la sua porzione di latte –

 

La poesia

 

6. Tanta superbia

 

Tanta superbia sciolta –

palloni multicolori

nastri

e tamburi

e trombe

 

O-lé!

 

Dove nascondermi con la mia umiltà

dove – grano di pepe della tristezza

 

La conchiglia del silenzio è rotta

 

Mi rotolo tra i sassi

nell’orecchio indifferente

 

dell’universo

 

7. A loro piace la bestia

 

A loro piace la bestia che corre

il schiavo cadendo

gli arti rotti

viscere

l’eruzione del sangue

il grido

 

Ma la bestia con la gola sulla gola della bestia, tenera?

Ma la bestia leccandosi i cuccioli?

Ma la bestia ai miei piedi sonnecchiando

(sole fluido nel nostro sangue gemello

scorendo)

la bestia sognando?

 

A loro piace la bestia

Poezii de Felicia Moșneang traduse de Vanghea Mihanj-Steryu

 

 

Linkuri utile: Sânziana Batiște pe Wikipedia Cărțile Sânzianei Batiște în Librăria Coresi Cărțile Sânzianei Batiște pe Amazon

Cărțile Sânzianei Batiște pe www.iBookSquare.ro Cărțile Sânzianei Batiște pe Google Play Sânziana Batiște pe Rețeaua Literară Sânziana Batiște pe Google+ Sânziana Batiște, membru al Uniunii Scriitorilor din România Comandați acum cărțile Sânzianei Batiște folosind acest tabel

© 2018 eLiteratura, WWW.EPUBLISHERS.INFO SRL